Teiul lui Tata!

M-am întâlnit zilele trecute cu vecinii mei de la etajul trei din blocul unde am copilărit. Printre altele, mi-au spus că teiul lui Domnul Mihalache, a crescut, a trecut de etajul trei. Noi ne-am mutat deja de mai bine de 20 de ani de acolo, iar Tata a decedat deja de 4 ani, dar teiul… a rămas în amintirea lor tot Teiul lui Tata!

Primăvara lui 1989, aveam deja aproape jumătate de an de când ne mutasem la bloc. Deja ne cunoșteam vecinii, pentru că trecuserăm deja prin primele zeci de inundații. În fiecare săptămână mai plesnea câte o țeavă pe la vreun vecin și apa curgea pe scări. Deh, lucrul bine făcut de pe timpul lui Ceșcă (țeavă de plastic îmbinată cu țeavă de metal) după care deplâng azi unii nostalgici. Noi copiii deja ne făcuserăm gașca de la bloc, ne împrietenisem deja în parcul din spatele blocului și ne cunoșteam și de la mers seara să punem sacoșa la rând la alimentară. Era sarcina noastră să mergem să legăm sacoșa cu sticlele goale de lapte de grilajul de la magazinul Alimentara de peste drum, să prindem rând pentru părinții noștrii care mergeau la 6 dimineața să ia lapte pentru noi. Ce vremuri…, dar nu despre nostalgii din Epoca de Aur vreau să vă povestesc, ci despre Teiul lui Tata!

Într-o zi de la începutul primăverii lui 1989, când aveam aproape 10 ani, tata a venit acasă cu un băț cu două trei ramuri, cu maxim 1 metru mai înalt ca mine . În spatele blocului chiar la baza lui era un petec de pământ lasat printre betoane plin de moloz. L-am ajutat pe tata să scoată resturile de cărămizi și să umplem cu pământ acea groapă. În mijlocul ei, împreună cu el, am plantat bățul.

În primii lui ani de viață, „bățul” nu a avut de înfruntat doar vitregiile naturii, ci și „vitregii” din partea noastră a copiilor. Bătătorul de covoare din spatele blocului a fost revendicat de noi ca poartă de fotbal iar micul copăcel era cumva de partea opusă așa că era ”coechiper”. Ne țineam de el, îl trăgeam în toate părțile, a luat la mingi și șuturi…

A fost martor creșterii noastre, a copilărit și a crescut împreună cu noi. Anii au trecut, chiar 37 de ani de atunci. Noi am crescut, la fel și el. Fizic eu nu am mai luat la fel de mult ca el în înălțime, dar el acum a ajuns la etajul nostru, la etajul patru. A fost cândva un băț micuț, acum este un falnic copac. Am fost și noi cândva niște copii micuți, acum suntem adulți ce au la rândul lor niște copii micuți. Noi ne-am împrăștiat prin lume dar el este încă acolo să povestească despre noi și să privească alți copii cu jocuri noi.

Acum îi bucură pe alți vremelnici locatari cu umbra și mireasma sa.

Și uite așa, deși tata a plecat de 4 ani deja, m-a mai învățat ceva prin asta:

A planta un copac chiar dacă știi că nu vei apuca să stai tu la umbra sa!

Este o dovadă de bunătate și altruism, un bine pe care îl faci copiilor și nepoților tăi și lumii întregi atunci când alegi să nu te gândesti doar la beneficiul imediat și personal al acțiunilor tale. Putem putem ”planta” semințe pentru astfel de copaci prin fapte dar și prin idei pe care le dăm mai departe.

Hai să plantăm fiecare anul acesta măcar câte un ”copac” la a cărui umbră, știm că poate nu vom sta și noi! Să facem prin asta un dar viitoarei generații!

P.S.

La Mulți Ani cu numele Tata, Pavele! Teiul tău, teiul lui Tata e încă acolo să povestească despre tine!