100 de minute!

E mult? 100 de minute din viața voastră? Nu am să vi le cer pentru mine… deși, îmi va ajuta și mie dacă vă veți oferi vouă aceste 100 de minute!

Am înțeles de curând că, Atunci când iubești pe cineva, vei găsi mereu o soluție și nu o scuză! Așa că, dacă vă iubiți, dacă încă mai aveți la îndemână o fotografie de când ați fost ultima dată copii, priviți-o și veți găsi cu siguranță 100 de minute să vi le faceți cadou!

Am construit școli care să ne învețe să uităm, să ne învețe să trăim într-o lume a oamenilor mari. Nu e nici o problemă să crești… problema e că uităm… Am uitat în atâtea rânduri și am lăsat să treacă astfel pe lângă mine atâtea momente… În același timp, am fost copilăros în atâtea rânduri de când m-am făcut mare și mi s-a reproșat asta uneori… și am crezut că reproșurile erau îndreptățite… și m-am făcut și mai om mare, din păcate.

Cei care aveți copii, un iubit sau iubită, un soț  sau o soție sau poate doar un prieten care sunt mai copilăroși… nu-i judecați, da-ți măcar din când în când în mintea lor, a copiilor cum se spune. Sunt sigur că nu o să vă pară rău nici vouă și cu siguranță nu lor. 🙂

Și mai e ceva, din fericire îi avem pe Antoine de Saint-Exupéry, pe Ion Creangă, pe Emil Gîrleanu să ne amintească că în fiecare din noi, indiferent de vârstă există un copil, că pentru fiecare din noi există un ”mic prinț”, că fiecare din noi a avut la un moment dat ”o floare” de lângă care am plecat. Oricine se poate împiedica și rătăci pentru o vreme, dar asta nu înseamnă că este pierdut pentru totdeauna. Iar de ne amintim, atunci plecarea nu este altceva decât primul pas spre reîntoarcere.

Vă rog din suflet, oferiți-vă 100 de minute și vizionați filmul Micul Prinț. Îl veți găsi în link-ul de mai jos. Oferiți-i acestui film 100 de minute din viața voastră, veți primi înmiit înapoi.

https://ok.ru/video/298061728340

 

Resemnare?

61992492

Astăzi am reușit în sfârșit să văd  Moromeții 2. Filmul în sine e plăcut, aduce un alt fel de Moromete într-o interpretare tipic Mălăele, dar mai serios decât eram eu obișnuit cu actorul Mălăele. Merită văzut, nu am să povestesc istoria filmului, las site-urile de specialitate să facă asta. Nici nu am să fac o evaluare a filmului, las criticii de film să facă asta. Ce vreau să vă spun totuși, este că:

Mi-a amintit de Miorița…Am găsit un Ilie Moromete resemnat. Nu în fața morții, ci în fața noii lumi ce acapara România și anume: COMUNISMUL. Un altfel de ”moarte” cum s-a dovedit a fi mai târziu. Ce ne-a adus perioada Comunistă și perioada de imediat după și până acum? L-a făcut pe Moromete să ”(in)evolueze” …  în Celentano din Las Fierbinți.

E bine… e rău? Las pe fiecare să aprecieze. Sper doar că nu e o stare de fapt generală.

Am descoperit de asemenea cum acest ”Noi Vrem Pământ” al lui Coșbuc ne-a urmărit de-a lungul timpului. Îl găsim și în ION al lui Rebreanu, îl găsim și în Moromeții lui Preda… îl găsim chiar și în vremea noastră. Uitați-vă de curiozitate pe vreo statistică a numărului de procese în instanțe pe această temă. Câte familii și prietenii nu s-au dezbinat după 1990 pentru un petec de ordinul a câțiva metri pătrați de pământ de cele mai multe ori.

Rămân cu două întrebări pentru mine… dar și pentru voi?

De unde vine oare această sete de pământ a românilor?

Miorița… e o metaforă a resemnării în fața morții ce poate fi extinsă și ca o atitudine tipică a românului, resemnarea în fața sorții? Sau e defapt o metaforă a cunoașterii că moartea nu e altceva decât transformare, a ciclicității, a vieții ca și cerc de care vorbește Eliade?

Ionuț MIHALACHE

Un alt fel de: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e!”

Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel | Capitolul 13

maria zugravu

1. De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
2. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
3. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.
4. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
5. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
6. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
7. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
8. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii – se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi;
9. Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim.
10. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa.
11. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.
12. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu.
13. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.

Tabloul este pictat de Maria ZUGRAVU – 11 ani

Pentru voi, care de asemeni îl iubiţi pe Micul Prinţ

37964924_2084878488212250_3454730251039408128_nÎn seara aceasta am terminat de citit Micul Prinț pentru a …treia oară în viața mea. De fiecare dată o înțeleg altfel, sau înțeleg și altceva. Probabil că devin din ce în ce mai des… un ”om mare”. Este o carte pe care oricine ar trebui să o aibă în casă și să o citească din când în când.

La ce folos?

Pentru a ne aminti de unde am plecat… Pentru a ne aminti că am fost cândva copii și știam să privim cu inima. Pentru că așa suntem noi adulții, avem tendința să uităm, pentru că suntem atât de ocupați cu treburile ”serioase” de adulți.

38084979_2084878738212225_3495374157921648640_n

Am crezut că noi doi am cumpărat cartea ca pe un dar din acea librărie magică… Dar de fapt, magia a fost că de undeva de acolo, de pe o stea micuță ne-ai făcut tu un dar dându-ne gândul de a o cumpăra. Mi-ai făcut mie un dar, pentru că acum după ce am terminat-o de citit, pot să văd iar… Pot să văd copilul din mine dimineața în oglindă… Pot să văd iar o floare mică și unică, pe o planetă mică ce strălucește când privesc pe cerul negru ciuruit de stele. Și de acum înainte, de fiecare dată când vederea mi se va încețoșa de maturitate, voi avea la îndemână cartea… Până când vei învăța să citești singur, de fiecare dată când eu și cu mama o vom citi pentru tine,  o voi citi și pentru mine…

 

”Cum micul prinţ adormi, îl luai în braţe şi pornii din nou la drum.
Eram înduioşat. Mi se părea că port o gingaşă comoară. Mi se părea chiar că
niciodată pe pământ nu se aflase ceva mai gingaş. Mă uitam, în lumina lunii,
la fruntea-i palidă, la ochii lui închişi, îi priveam şuviţele de păr ce-i
tremurau în vânt şi mă gândeam: „Ceea ce văd eu aici nu e decât învelişul.
Lucrul cel mai preţios rămâne nevăzut…”
Cum un surâs uşor aluneca pe buzele-i întredeschise, m-am gândit:
„Ceea ce mă înduioşează atât de mult la acest prinţ adormit e credinţa lui
faţă de o floare, e icoana unei flori ce străluceşte înlăuntru-i, ca flacăra-ntr-o
lampă, chiar şi atunci când doarme… Şi bănuiam în el o gingăşie şi mai
mare. Trebuie să ocrotim cu grijă lămpile: orice adiere e în stare să le
stingă…

***

Totul, acolo, e învăluit într-o adâncă taină. Pentru voi, care de asemeni
îl iubiţi pe micul prinţ, ca şi pentru mine, nimic în univers nu mai rămâne
cum a fost, de vreme ce undeva, acolo, nu se ştie unde, o oaie, pe care n-o
cunoaştem, a mâncat, ori ba, un trandafir…
Uitaţi-vă la cer. Întrebaţi-vă: oare oaia a mâncat, ori ba, floarea? Şi
veţi vedea cum totul e altfel… Şi nimeni, dintre oamenii mari, nu va pricepe
niciodată că lucrul acesta e atât de preţios.

41913911_1126510937501367_9011069058929393664_n

Micul prinț – din fiecare din noi

Nu contează ce și cine este persoana pe care o iubești pentru cei din jur. Contează cine este pentru tine. Iubirea pe care o manifestăm  față de o persoană, o poate ridica dincolo de condiția ei. Cele mai de preț daruri pe care le poți oferi celui/celei pe care o iubești sunt spațiul de a fi autentic(ă) și timp din viața ta! De ce oare ne este atât de greu uneori să credem ce vede celălalt în noi? De ce ne e atât de greu să credem ce reprezentăm pentru celălalt? De ce lăsăm ochii să ne spună să nu dăm crezare inimii? Oare o fi așa cum am citit astăzi într-o postare? Că ”în secolul XXI, sexul e gratis iar dragostea costă, că acum aici, e mai grav să îți pierzi telefonul decât să îți pierzi valorile, că femeile se tem mai tare de o sarcină decât de HIV, că hainele decid valoarea unei persoane,  că bărbații își doresc doar relații fără obligații, că aici, acum dragostea e o joacă? Secolul XXI, aici supraviețuiești doar dacă joci cu rațiunea, și ești distrus dacă acționezi cu inima.” NU! Refuz să cred asta și aleg să păstrez Micul Prinț din mine… VIU!

”- Du-te să mai vezi o dată trandafirii. Vei descoperi că floarea ta nu
are-n lume seamăn. Întoarce-te apoi la mine, să-ţi iei rămas bun, iar eu îţi voi8 Martie
dărui o taină.
Micul prinţ se duse să mai vadă o dată trandafirii.
– Voi nu semănaţi întru nimic cu floarea mea, voi încă nu sunteţi
nimic, le spuse el. Pe voi nimeni nu v-a îmblânzit, precum nici voi n-aţi
îmblânzit pe nimeni. Sunteţi aşa cum era şi vulpea mea. Nu era decât o
vulpe, aidoma cu altele o sută de mii. Eu însă mi-am făcut din ea un prieten,
iar ea acum nu are în lume seamăn.
Şi florile se ruşinară.
– Sunteţi frumoase, dar sunteţi deşarte, le mai spuse el. Nimeni n-ar
avea de ce să moară pentru voi. Floarea mea, fireşte, un trecător de rând ar
crede că e asemeni vouă. Ea însă singură e mai de preţ decât voi toate
laolaltă, fiindcă pe ea am adăpostit-o sub clopotul de sticlă. Fiindcă pe ea am
ocrotit-o cu paravanul. Fiindcă pentru ea am ucis omizile (în afară doar de
câteva, pentru fluturi). Fiindcă pe ea am ascultat-o cum se plângea, ori cum
se lăuda, ori câteodată chiar şi cum tăcea.
Fiindcă ea e floarea mea.
Şi se duse înapoi la vulpe.
– Rămâi cu bine, zise el…
– Te du cu bine, zise vulpea. Iată care-i taina mea. E foarte simplă:
Limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul
lucrurilor.
– Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor, spuse după dânsa micul
prinţ, ca să ţină minte.
– Numai timpul împărţit cu floarea ta face ca floarea ta să fie atât de
preţioasă.
– Numai timpul împărţit cu floarea mea… făcu micul prinţ, ca să ţină
minte.
– Oamenii au dat uitării adevărul acesta, zise vulpea. Tu însă nu
trebuie să-l uiţi. Devii răspunzător de-a pururi pentru ceea ce ai îmblânzit.
Tu eşti răspunzător de floarea ta.
– Eu sunt răspunzător de floarea mea… spuse după dânsa micul prinţ,
ca să ţină minte.”Micul Prinț

Mi-e dor să aștept… și să nu mai fie nevoie să plec vreodată!

Întâi te bucuri că ai luat bilet și parcă deja trebuie sa pleci mâine…
Apoi aștepți să vină ziua plecării și parcă zilele trec de doua ori mai greu
Apoi vine ziua plecării și aștepți să se termine ziua la muncă și parcă de fiecare dată atunci vine mai mult de lucru. Dar asta e bine pentru că timpul parcă trece mai repede.
Pleci cu 2 ore mai devreme pentru că …nu mai ai răbdare să ajungi.
Apoi aștepți în aeroport cele 2 ore… și nu știi cum să faci să grăbești timpul…
Apoi aștepți să adormi, pentru că în somn parcă timpul trece mai repede…
Apoi aștepți bagajul… și chiar de vine primul, parcă a durat o veșnicie…
Apoi aștepți ca taxiul sa înghită ultimii kilometri ce te mai despart, dar inima iți sparge pieptul deja, de când pilotul a anunțat „we have started our descending”…
Apoi aștepți să termini de urcat scările, care parcă s-au înmulțit de ultima oară..
Apoi bați la ușă și aștepți să iți apară în prag …EA! Și aștepți … ca timpul să se oprească în loc în îmbrățișarea ei … și la urmă aștepți ca zilele să nu mai treacă și ..TU să nu mai fie nevoie să pleci VREODATĂ…..

O așteptare de care îmi e dor… deși, nu știu dacă nu cumva defapt doar… verbul a mai rămas să mă aștepte să accept să îl pun la timpul trecut!

 

 

 

Ionuț MIHALACHE

4000 de km de bucurie interioară pe două roți – Ziua 8

45081647_2164525420244519_1817169983986204672_nAșadar iată-mă în Brașov, ajuns la Biki, cam amorțit ce-i drept și înghețat de frig. Bianca, nepoata mea se mutase de o zi în Brașov pentru că și-a ales să urmeze facultatea acolo și ardea de nerăbdare să îmi prezinte noul ei apartament. Am intrat abia după ce mi-am promis în gând să respect regulile casei, chiar și după ce voi fi plecat. Am mai stat la povești până târziu spre ora 02:00 noaptea pentru că urmau să ajungă și cumnatul meu și nepotul meu Tudor de la Iași cu restul de bagaje al Biancăi.

Bianca și Tudor, nepoții mei de care sunt foarte mândru și de la care am ce învăța în permanență. Îi admir foarte mult pe Criss și Seby, sora și cumnatul meu și sunt un exemplu de urmat pentru mine, pentru felul în care s-au poziționat față de copii lor. Le-au oferit încredere și spațiul să se dezvolte fără impuneri. Admir la Biki forța și curajul de care dă dovadă chiar dacă are doar 40 de Kg cu bătaie pe cântar, concomitent cu o sensibilitate și compasiune față de ceilalți ieșite din comun. Tudor, un exemplu de autenticitate pentru  mine. Curajul de a fi fără mască indiferent de situație, de a spune sincer ceea ce gândește și de a-și susține ideile. Amândoi au o iubire mare pentru animale și oricând ar renunța la porția lor de mâncare pentru a hrăni un animal flămând. Poate că sunt subiectiv, fiind nepoții mei, dar cu adolescenți ca ei… am încredere în viitor.

Am mai stat la povești încă vreo oră, încercând să le ofer crâmpeie din ceea ce am trăit pe drumul până la Brașov.

A doua zi, ziua 8… ultima etapă spre Iași… Depănând deja lecții… amintiri… trăiri, gânduri, nici nu am băgat de seamă când am ajuns pe dealul Măgura din Bacău. De aici..încă doi pași și aveam să mă găsesc la Iași.

La ieșirea din Roman spre Iași, am avut parte de un eveniment mai puțin plăcut care m-a făcut să mulțumesc lui Dumnezeu pentru faptul că m-a păzit de accidente în drumul meu, că mi-a dat știința de a fi prudent. Pentru că uitându-mă în spate, în cei 4000 de kilometri chiar nu am avut nici un incident nici măcar un singur moment în care să mă fi simțit măcar pus în pericol de vreun alt participant la trafic. Mergeam cu circa 50-60 de kilometri la oră, fiind pe raza localității. Mașina din fața mea, față de care aveam cam două lungimi de mașină distanță, a schimbat banda și am observat că o mașină staționa lângă axul drumului pentru a vira la stânga. Mă uit în oglindă și văd un alt motociclist ce venea puțin cam tare din spate. Semnalizez dreapta, mă duc mult spre exterior, aproape de acostament, cu gândul să îi las loc să treacă pe lângă  mine în caz că vine prea tare și nu va avea timp să reducă viteza. Mă uit iar în oglindă să văd dacă vine și exact în acel moment am auzit bufnitura și l-am văzut proiectat în aer și căzând pe cupola mașinii oprite. Desigur că am intrat pe pilot automat, am întors în primul loc ce mi-a permis și am oprit la accident. Experiența evenimentelor de acest gen la care am mai fost de față, mi-a dat calmul necesar să știu ce am de făcut și ce să nu las pe alții să facă până la sosirea echipajelor de salvare și poliție. Din fericire, motociclistul era conștient și acuza dureri doar în zona inghinală și umăr. Am oprit poporul binevoitor de a ajuta să nu îl miște de pe capotă pentru că nu se știe ce leziuni are și să nu scoată motorul înafara carosabilului deoarece este accident cu victimă.  Am ridicat motocicleta de jos fără a-i schimba poziția, deoarece curgea benzină din rezervor pe carosabil, existând astfel pericol de incendiu. I-am deconectat bateria iar localnicii m-au ajutat cu un bidon și un furtun pentru a scoate benzina din rezervor. Fiind spart, benzina continua să curgă.. Ghinion, rezervorul plin ochii, săracul om, abia ieșise la plimbare… După sosirea salvării l-am lăsat în grija lor și abia atunci mi-a revenit pulsul, și parcă m-am trezit dintr-o bulă temporală. Abia atunci am avut timp și pentru emoții, mi-am dat seama că până în acel moment am funcționat oarecum pe pilot automat… un fel de instinct.  Mi-am amintit ce mi-a spus în momentul în care l-am întrebat dacă vrea să sun pe cineva.. ”Nu, pentru că s-ar alarma și și-ar face griji și nu vreau să îi sperii.” Ce suflet… chiar și atunci când se afla el într-o situație dificilă, tot la cei dragi lui se gândea.

După încă 70 de kilometrii am intrat în orașul meu drag, orașul ce m-a crescut și care m-a învățat atât de multe.

M-am dus direct la tatăl meu, se bucură de fiecare dată când mă vede și mereu îmi spune: ”Vino când poți, nu forța nota la serviciu!” 

Când eram mic, voiam să fiu ca tata. El era modelul meu. Erau și sunt unele lucruri pe care nu puteam și încă nu pot să le fac la fel de bine ca el. Am crescut și am observat că sunt unele lucruri pe care nu vreau sa le fac ca el.  Acum, sunt fericit că nu sunt ca tata! Pentru că sunt CA MINE! Și sunt fericit că sunt ca mine.

20180913_183650

20180913_183736Aici îl mai am doar pe Tata. Mama a plecat demult pe un alt cer. Indiferent de ce va fi, mereu le voi fi recunoscător pentru  darul ce l-au făcut ei aducându-mă pe lume pe mine. Pentru curajul și decizia lor de a da naștere unui copil. Pentru felul în care m-au crescut și mi-au făcut cunoscut ce înseamnă să lași loc de bună ziua. Pentru sacrificiile pe care le-au făcut pentru ca eu să am tot ce îmi era necesar. Pentru nopțile lor nedormite, pentru lacrimile lor, pentru bucuria lor, pentru toate câte au făcut pentru ca eu să pot să mă dezvolt, să cresc în cine sunt astăzi. Poate nu a fost totul optim mereu, dar a fost așa cum a trebuit să fie. Sunt doar doi oameni, care s-au străduit din toate puterile lor. Sunt părinții mei și îi voi iubi mereu.

În loc de ș-am încălecat pe-o șea și v-am spus povestea așa…

Cu ce am rămas după acest drum?

Pot spune cu mâna pe inimă că: ”my travels have changed me” – Franz KAFKA. Pentru că de când am pornit pe acest drum, cu fiecare zi, cu fiecare loc în care m-am oprit, m-am simțit oarecum ca în mitul peșterii lui Platon. Asemeni omului din peșteră, dar poate puțin altfel, limita adevărului meu s-a mutat în fiecare zi, am aflat ceva nou cu fiecare kilometru.

De la prietenul meu Robbie, am învățat că cel mai de preț dar pe care îl poți oferi iubitului/iubitei tale, este spațiul necesar de a fi autentic, de a fi el însuși. Asta nu înseamnă să fii de acord cu anumite comportamente sau atitudini nocive, ci abia atunci oferi spațiul pentru schimbare. Abia atunci măștile cad și nu își mai au locul. Ne trebuie mult curaj, dar avem nevoie doar de o secundă, pentru a redeveni NOI. Vă dau cuvântul meu de onoare, MERITĂ!  

De la Sarmisegetusa am aflat că sunt suma înaintașilor mei, că sinele pe care îl caut este defapt parte din ceva mult mai măreț. Am aflat, mi s-a confirmat că sufletul călătorește spre desăvârșire prin timp și prin vremuri.

De la Mănăstirea Prislop am învățat că, „Iubirea nu are marginile omului, nici spațiului, nici timpului. Nu piere niciodată, e puternică, încât străbate dincolo de mormânt şi ajunge pe cel iubit. Străpunge iadul, care nu-i poate sta împreună şi străbate cerul”. – Arsenie BOCA

De la Cascada Bigăr, am învățat că doar atunci când este dragoste adevărată, doare atât626368e5a31bb08e376f397b1e6a8271394492397 de tare. ”Moartea” și jertfirea sinelui pentru a te transforma și a renaște în iubire, pentru ca 1+1 să fie egal cu 1, asta îmi spune mie legenda cascadei Bigăr.

Ceea ce contează este faptul iubirii, nu persoana pe care o iubești.” – Mircea Eliade

Iubește pentru că iubești! Nu contează ce și cine este persoana pe care o iubești pentru cei din jur. Contează cine este pentru tine. Iubirea pe care o manifestăm  față de o persoană, o poate ridica dincolo de condiția ei. Atunci când iubești din toată ființa ta, de unde vine iubirea? De la persoana pe care o iubești? NU! Izvorul ei, se află în inima ta. Dar… Am simțit vreodată că iubim fără să fie nevoie ca persoana iubită să muncească pentru asta? Să fie nevoită să dovedească că merită iubirea? ”Să o/îl iubim doar pentru simplul fapt că există?”  – Anita Moorjani.

De la Dunăre, am învățat că, ”fără iubire, munții devin de neescaladat, mările și deșerturile de netrecut” – Gary Chapman. Dar că iubirea învinge mereu și găsește mereu o cale chiar de e nevoie să traverseze un continent și să sape prin munte.

De la Transalpina, am învățat să privesc cerul inimii mele și înainte de a acționa să îmi răspund la întrebarea din toate întrebările, cea mai grea. Să îmi răspund mie întâi DE CE.

Am încercat să împărtășesc cu voi atât cât îmi permite capacitatea mea de a scrie, nu neapărat ce am văzut pe unde am trecut, ci ceea ce am trăit pe unde am trecut.

Când mă uit în spate la timpul care a trecut în cei 4000 de kilometrii, îmi dau seama că dacă e să reflecte realitatea, îl voi măsura nu după numărul de respirații, ci după numărul de momente ce mi-au tăiat respirația. 

Acesta sunt EU cel de după 4000 de kilometrii și acestea sunt parte din toate câte le-am învățat despre mine. Ele toate vor rămâne ale mele. Sunt acum convins că, pot percepe doar realitatea care este de aceeași frecvență cu starea mea de conștiință. ”Tuturor ni se arată adevărul pe care suntem pregătiți să îl înțelegem”  – Eckhart TOLLE

Sunt doar un om călătorind prin experiența ce se numește VIAȚĂ, cu fiecare zi scriind povestea vieții mele. Sunt ”erou de poveste”, eroul poveștii mele. Asemeni lui  Harap-Alb, voi toți cei ce mi-ați ieșit în cale mi-ați fost și Omul Spân și Sfarmă Piatră și Zâna cea Bună și Omul Roșu… Vă mulțumesc pentru tot ce mi-ați oferit.  Am fost și Bigăr am fost și Soarele, sunt Ionuț. Am fost Lion prin tine și îți mulțumesc Lioness! Pentru ce? Pentru că exiști și … și atât!

4000 de kilometrii s-au sfârșit, dar nu și călătoria nu și povestea… sunt abia la început!

Să ne vedem cu bine

În ziua ce abia vine!

Ionuț MIHALACHE