Așadar iată-mă în Brașov, ajuns la Biki, cam amorțit ce-i drept și înghețat de frig. Bianca, nepoata mea se mutase de o zi în Brașov pentru că și-a ales să urmeze facultatea acolo și ardea de nerăbdare să îmi prezinte noul ei apartament. Am intrat abia după ce mi-am promis în gând să respect regulile casei, chiar și după ce voi fi plecat. Am mai stat la povești până târziu spre ora 02:00 noaptea pentru că urmau să ajungă și cumnatul meu și nepotul meu Tudor de la Iași cu restul de bagaje al Biancăi.
Bianca și Tudor, nepoții mei de care sunt foarte mândru și de la care am ce învăța în permanență. Îi admir foarte mult pe Criss și Seby, sora și cumnatul meu și sunt un exemplu de urmat pentru mine, pentru felul în care s-au poziționat față de copii lor. Le-au oferit încredere și spațiul să se dezvolte fără impuneri. Admir la Biki forța și curajul de care dă dovadă chiar dacă are doar 40 de Kg cu bătaie pe cântar, concomitent cu o sensibilitate și compasiune față de ceilalți ieșite din comun. Tudor, un exemplu de autenticitate pentru mine. Curajul de a fi fără mască indiferent de situație, de a spune sincer ceea ce gândește și de a-și susține ideile. Amândoi au o iubire mare pentru animale și oricând ar renunța la porția lor de mâncare pentru a hrăni un animal flămând. Poate că sunt subiectiv, fiind nepoții mei, dar cu adolescenți ca ei… am încredere în viitor.
Am mai stat la povești încă vreo oră, încercând să le ofer crâmpeie din ceea ce am trăit pe drumul până la Brașov.
A doua zi, ziua 8… ultima etapă spre Iași… Depănând deja lecții… amintiri… trăiri, gânduri, nici nu am băgat de seamă când am ajuns pe dealul Măgura din Bacău. De aici..încă doi pași și aveam să mă găsesc la Iași.
La ieșirea din Roman spre Iași, am avut parte de un eveniment mai puțin plăcut care m-a făcut să mulțumesc lui Dumnezeu pentru faptul că m-a păzit de accidente în drumul meu, că mi-a dat știința de a fi prudent. Pentru că uitându-mă în spate, în cei 4000 de kilometri chiar nu am avut nici un incident nici măcar un singur moment în care să mă fi simțit măcar pus în pericol de vreun alt participant la trafic. Mergeam cu circa 50-60 de kilometri la oră, fiind pe raza localității. Mașina din fața mea, față de care aveam cam două lungimi de mașină distanță, a schimbat banda și am observat că o mașină staționa lângă axul drumului pentru a vira la stânga. Mă uit în oglindă și văd un alt motociclist ce venea puțin cam tare din spate. Semnalizez dreapta, mă duc mult spre exterior, aproape de acostament, cu gândul să îi las loc să treacă pe lângă mine în caz că vine prea tare și nu va avea timp să reducă viteza. Mă uit iar în oglindă să văd dacă vine și exact în acel moment am auzit bufnitura și l-am văzut proiectat în aer și căzând pe cupola mașinii oprite. Desigur că am intrat pe pilot automat, am întors în primul loc ce mi-a permis și am oprit la accident. Experiența evenimentelor de acest gen la care am mai fost de față, mi-a dat calmul necesar să știu ce am de făcut și ce să nu las pe alții să facă până la sosirea echipajelor de salvare și poliție. Din fericire, motociclistul era conștient și acuza dureri doar în zona inghinală și umăr. Am oprit poporul binevoitor de a ajuta să nu îl miște de pe capotă pentru că nu se știe ce leziuni are și să nu scoată motorul înafara carosabilului deoarece este accident cu victimă. Am ridicat motocicleta de jos fără a-i schimba poziția, deoarece curgea benzină din rezervor pe carosabil, existând astfel pericol de incendiu. I-am deconectat bateria iar localnicii m-au ajutat cu un bidon și un furtun pentru a scoate benzina din rezervor. Fiind spart, benzina continua să curgă.. Ghinion, rezervorul plin ochii, săracul om, abia ieșise la plimbare… După sosirea salvării l-am lăsat în grija lor și abia atunci mi-a revenit pulsul, și parcă m-am trezit dintr-o bulă temporală. Abia atunci am avut timp și pentru emoții, mi-am dat seama că până în acel moment am funcționat oarecum pe pilot automat… un fel de instinct. Mi-am amintit ce mi-a spus în momentul în care l-am întrebat dacă vrea să sun pe cineva.. ”Nu, pentru că s-ar alarma și și-ar face griji și nu vreau să îi sperii.” Ce suflet… chiar și atunci când se afla el într-o situație dificilă, tot la cei dragi lui se gândea.
După încă 70 de kilometrii am intrat în orașul meu drag, orașul ce m-a crescut și care m-a învățat atât de multe.
M-am dus direct la tatăl meu, se bucură de fiecare dată când mă vede și mereu îmi spune: ”Vino când poți, nu forța nota la serviciu!”
Când eram mic, voiam să fiu ca tata. El era modelul meu. Erau și sunt unele lucruri pe care nu puteam și încă nu pot să le fac la fel de bine ca el. Am crescut și am observat că sunt unele lucruri pe care nu vreau sa le fac ca el. Acum, sunt fericit că nu sunt ca tata! Pentru că sunt CA MINE! Și sunt fericit că sunt ca mine.
Aici îl mai am doar pe Tata. Mama a plecat demult pe un alt cer. Indiferent de ce va fi, mereu le voi fi recunoscător pentru darul ce l-au făcut ei aducându-mă pe lume pe mine. Pentru curajul și decizia lor de a da naștere unui copil. Pentru felul în care m-au crescut și mi-au făcut cunoscut ce înseamnă să lași loc de bună ziua. Pentru sacrificiile pe care le-au făcut pentru ca eu să am tot ce îmi era necesar. Pentru nopțile lor nedormite, pentru lacrimile lor, pentru bucuria lor, pentru toate câte au făcut pentru ca eu să pot să mă dezvolt, să cresc în cine sunt astăzi. Poate nu a fost totul optim mereu, dar a fost așa cum a trebuit să fie. Sunt doar doi oameni, care s-au străduit din toate puterile lor. Sunt părinții mei și îi voi iubi mereu.
În loc de ș-am încălecat pe-o șea și v-am spus povestea așa…
Cu ce am rămas după acest drum?
Pot spune cu mâna pe inimă că: ”my travels have changed me” – Franz KAFKA. Pentru că de când am pornit pe acest drum, cu fiecare zi, cu fiecare loc în care m-am oprit, m-am simțit oarecum ca în mitul peșterii lui Platon. Asemeni omului din peșteră, dar poate puțin altfel, limita adevărului meu s-a mutat în fiecare zi, am aflat ceva nou cu fiecare kilometru.
De la prietenul meu Robbie, am învățat că cel mai de preț dar pe care îl poți oferi iubitului/iubitei tale, este spațiul necesar de a fi autentic, de a fi el însuși. Asta nu înseamnă să fii de acord cu anumite comportamente sau atitudini nocive, ci abia atunci oferi spațiul pentru schimbare. Abia atunci măștile cad și nu își mai au locul. Ne trebuie mult curaj, dar avem nevoie doar de o secundă, pentru a redeveni NOI. Vă dau cuvântul meu de onoare, MERITĂ!
De la Sarmisegetusa am aflat că sunt suma înaintașilor mei, că sinele pe care îl caut este defapt parte din ceva mult mai măreț. Am aflat, mi s-a confirmat că sufletul călătorește spre desăvârșire prin timp și prin vremuri.
De la Mănăstirea Prislop am învățat că, „Iubirea nu are marginile omului, nici spațiului, nici timpului. Nu piere niciodată, e puternică, încât străbate dincolo de mormânt şi ajunge pe cel iubit. Străpunge iadul, care nu-i poate sta împreună şi străbate cerul”. – Arsenie BOCA
De la Cascada Bigăr, am învățat că doar atunci când este dragoste adevărată, doare atât
de tare. ”Moartea” și jertfirea sinelui pentru a te transforma și a renaște în iubire, pentru ca 1+1 să fie egal cu 1, asta îmi spune mie legenda cascadei Bigăr.
”Ceea ce contează este faptul iubirii, nu persoana pe care o iubești.” – Mircea Eliade
Iubește pentru că iubești! Nu contează ce și cine este persoana pe care o iubești pentru cei din jur. Contează cine este pentru tine. Iubirea pe care o manifestăm față de o persoană, o poate ridica dincolo de condiția ei. Atunci când iubești din toată ființa ta, de unde vine iubirea? De la persoana pe care o iubești? NU! Izvorul ei, se află în inima ta. Dar… Am simțit vreodată că iubim fără să fie nevoie ca persoana iubită să muncească pentru asta? Să fie nevoită să dovedească că merită iubirea? ”Să o/îl iubim doar pentru simplul fapt că există?” – Anita Moorjani.
De la Dunăre, am învățat că, ”fără iubire, munții devin de neescaladat, mările și deșerturile de netrecut” – Gary Chapman. Dar că iubirea învinge mereu și găsește mereu o cale chiar de e nevoie să traverseze un continent și să sape prin munte.
De la Transalpina, am învățat să privesc cerul inimii mele și înainte de a acționa să îmi răspund la întrebarea din toate întrebările, cea mai grea. Să îmi răspund mie întâi DE CE.
Am încercat să împărtășesc cu voi atât cât îmi permite capacitatea mea de a scrie, nu neapărat ce am văzut pe unde am trecut, ci ceea ce am trăit pe unde am trecut.
Când mă uit în spate la timpul care a trecut în cei 4000 de kilometrii, îmi dau seama că dacă e să reflecte realitatea, îl voi măsura nu după numărul de respirații, ci după numărul de momente ce mi-au tăiat respirația.
Acesta sunt EU cel de după 4000 de kilometrii și acestea sunt parte din toate câte le-am învățat despre mine. Ele toate vor rămâne ale mele. Sunt acum convins că, pot percepe doar realitatea care este de aceeași frecvență cu starea mea de conștiință. ”Tuturor ni se arată adevărul pe care suntem pregătiți să îl înțelegem” – Eckhart TOLLE
Sunt doar un om călătorind prin experiența ce se numește VIAȚĂ, cu fiecare zi scriind povestea vieții mele. Sunt ”erou de poveste”, eroul poveștii mele. Asemeni lui Harap-Alb, voi toți cei ce mi-ați ieșit în cale mi-ați fost și Omul Spân și Sfarmă Piatră și Zâna cea Bună și Omul Roșu… Vă mulțumesc pentru tot ce mi-ați oferit. Am fost și Bigăr am fost și Soarele, sunt Ionuț. Am fost Lion prin tine și îți mulțumesc Lioness! Pentru ce? Pentru că exiști și … și atât!
4000 de kilometrii s-au sfârșit, dar nu și călătoria nu și povestea… sunt abia la început!
Să ne vedem cu bine
În ziua ce abia vine!
Ionuț MIHALACHE
Jurnal de "călătorie" - destinația: întâlnirea cu sine, Eu și Tu (Noi) 