O piedică în calea uitării…

– Tu cum ai făcut? Cum ai reușit?

– Mă uitam la fotografii!

Îmi place să fac fotografii, nu exagerat ci decent aș spune. Am susținut că trecutul și viitorul nu există și că singurul care există cu adevărat este prezentul. Am învățat recent că în realitate, optim este să le integrezi pe toate trei. Timpul este invenția noastră, dar toate prin câte trecem, evenimente, stări, trăiri, viața înseși, sunt creația noastră. De aceea, o fotografie poate fi privita ca și procedura de criogenare a unui anumit moment. A unui moment, a unei stări benefice nouă și la care să avem iar acces. Omul a încercat să facă asta încă cu mult înainte de a fi inventată fotografia și așa a apărut pictura, desenul.

Ține de noi să învățăm să folosim acest mic dar pe care l-am primit, pentru că el te poate face deopotrivă ori să rămâi ancorat în trecut și să trăiești doar din amintiri, sau te poate ajuta să te întorci din rătăcire sau să nu te pierzi.

Mi-am amintit azi… de fotografiile vechi ale mamei, pe spatele lor scria :

”O piedică în calea uitării!”

Cât de bine știa mama…. pentru că se întâmplă uneori în viața noastră să ne aflăm în situația cântată de cei de la The Motans:

simt că parcă am uitat

unde mă-ndreptam defapt

The Motans – Bine indispus

și atunci o fotografie îți poate fi ”hartă” să îți amintești drumul spre acasă. Pentru că uneori poate avem nevoie să ne distanțăm puțin înainte de a lua decizii. De ce? Pentru că dacă viața e asemeni unui tablou sau unei fotografii, uneori pentru a vedea ansamblul și plenitudinea operei de artă, e necesar să te dai doi pași în spate . Așa m-a învățat blândul și inimosul meu profesor de desen din gimnaziu, d-nul Orac. Un om de o bunătate ieșită din comun, de o cultură extraordinară, un om pe care l-am cunoscut puțin poate prea devreme când eram prea neștiutor, prea cu gândul doar la joacă, prea ca Nică a Petrei.

”Dacă vrei să descoperi un tablou, privește-l de foarte aproape de la 10 centimetri apoi distanțează-te puțin la câțiva metri. Stai acolo 5 minute după care apropie-te iar. Astfel îl vei descoperi și îl vei aprecia la adevărata lui valoare!”

• 

Odată ce ai harta, drumul spre acasă trece prin două porți: Soarele și Luna. Sunt cheile spre suflet, spre ce are nevoie sufletul fiecăruia. De la hrană până la experiențele pe care și le-a propus să le trăiască în această existență. Un instrument ce te poate ajuta să descifrezi lacătul acestor porți este astrologia. Dar, cum pentru orice lacăt există un șperlaclu și pentru aceste porți există. Cheia universală este îndrăgosteala, starea de iubire. De ce?

Pentru că în starea de îndrăgostire nu mai avem nevoie de astrologie. Starea de îndrăgostire te face să accesezi o stare de înaltă spiritualitate. Starea de îndrăgostire te face capabil să poți manifesta tote cele cinci elemente arhetipale și astfel să poți hrăni sufletul celuilalt cu ce are el nevoie.

Zoltan Bartha

Așa că în drumul tău spre acasă, dacă ai nevoie, mai zăbovește puțin și asigură-te că ești în starea de îndrăgostire. De ce? Pentru că în primul rând familia ta, merită tot ce e mai bun din tine, varianta ta cea mai bună. Umple-te de iubire și apoi mergi acasă.

Mesajele pe care le primesc de la mama nu au fost niciodată la întâmplare, așa că am să folosesc și eu această cale și în curând voi ajunge acasă.

Mai am nevoie doar de un scurt drum, am de luat ceva de acolo. Pentru că acasă vreau să duc tot ce e mai bun.

Azi în cadrul unui seminar de astrologie, am aflat de Lună și de Soare. Acum că știu, sunt pregătit să învăț să ofer Soare în toate elementele sale și să primesc Lună în viața mea.

Ionuț Mihalache