4000 de km de bucurie interioară pe două roți – ziua 2 (partea 1)

După cum vă spuneam, fără să știu, fără să îmi fi propus, această călătorie avea să se transforme în ceva neașteptat. În dimineața zilei de Vineri 07 Septembrie, nu știam încă asta… Nu știam că asemeni eroului de poveste pornisem într-o călătorie inițiatică, de „de-maturizare” – în sensul de redescoperire a copilului interior (pe care am fost povățuit printr-o inscripție, nu pe un inel, ci pe un stilou, să îl prețuiesc) și de întâlnire cu sine. Azi, aveam să îl întâlnesc pe cel ce în povestea mea avea să joace rolul lui „Gandalf”, al „bătrânului înțelept” ce îți dă povețe și mesaje pe care doar cu inima și sufletul le poți înțelege. Veți face cunoștință cu el puțin mai târziu….

Așadar, ne aflăm în Gedern, e 06:00 dimineața și am norocul că sunt mai la marginea orașului, cu chef de kilometrii… așa că, ce să mai stăm în pat? Șoseaua ne așteaptă!!!!

Planul? Greden – Villach, 726 de kilometrii ca vântul și ca gândul, ca până seara să ajungem în Villach.

 

Am încălecat pe calul meu de fier, i-am dat pinteni și la druuuum. Ziua a început frumos, dar ce-i drept puțin cam răcoroasă și cu puțină ceață. Ce sentiment ciudat de bucurie te încearcă când te strecori cu motorul.. printre mașini în care sunt oameni ce se îndreaptă către muncă, iar tu știi că tot ce ai de făcut, e să te bucuri de fiecare kilometru… că nimic nu te grăbește…că nu ai unde să întârzii.  Apropo de asta, am să fac o mică paranteză să vă pot spune un banc:

Iese un român emigrat în Germania pe la ora 13:00 din primărie, bucuros că după mulți ani de stat printre străini, primise cetățenie germană. De bucurie, ia primul om întâlnit în cale, îl strânge în brațe și îi spune:

– Oooo fratele meu neamț, de azi avem aceeași cetățenie!!!

– Dar, eu nu sunt neamț! îi spune respectivul, Eu sunt turc!

Scena se repetă de 3-4 ori.. ba indian, ba pakistan..ba rus. La care, românul nostru îl întreabă pe ultimul întâlnit..

– Bun, dar unde sunt nemții?

Se uită rusul la ceas… 

– La ora asta? Sunt la muncă!

Dar să revenim la eroul nostru, adică EU, calul și kilometrii mei. Chiar și caii de poveste au nevoie de jăratec din când în când. Așa că, după ceva kilometrii, ne-am oprit pentru un binemeritat mic dejun pentru amândoi.

Ea, jar de 95, eu sandvișuri făcute cu măiestrie și iubire de acasă, plus roșii cherry din producția proprie, pline de iubire și vitamine.

Nu după prea mulți kilometrii, am fost nevoiți să ne oprim iar. Ca în orice poveste, în calea eroului a fost scoasă prima urgie… PLOAIA!!! Așa că, neînfricat cum e, eroul nostru și-a pus platoșa de ploaie și … la galop. Fotografii? Fotografii nu avem, pentru că ne-am vorbit eu și calul să vi le arătăm doar pe cele cu vreme bună, pentru că am auzit că ați avut destulă ploaie vara asta în România.

După cum se vede și în foto de mai sus, atașat la cască, am avut o action camera, în permanență. (va urma și un clip al călătoriei, în curând…). Tot tropa trop.. am ajuns într-o zonă foarte frumoasă, unde autostrada șerpuia printre munți, ploaia rămăsese în urmă.. peisajul merita surprins pentru eternitate. Duc mâna la cameră… Ia camera de unde nu-i. Căzuse…. Vă dați seama, nu te poți întoarce pe autostradă… Îmi închipuiam deja soarta crudă de care a avut parte… sub roțile vreunui căpcăun/zmeu cu 18 picioare…(a se înțelege camion/TIR.) Nu vă puteți închipui ce a fost în inima mea… S-a pornit zbuciumul și vâltoarea gândurilor… prima încercare a eroului. Pentru încă 200 de kilometrii.. am avut material de gândire.. Cel mai rău îmi părea de ce era înregistrat în cameră. Am mers așa vreme de 200 de kilometrii… reușisem să mă resemnez. Am ajuns la tunelul Taueren. 

Are o lungime de 6,546 metri și este cel mai lung tunel intens circulat din Austria, cu o medie de 18.000 de vehicule pe zi. Trecerea prin tunel este taxată. Aici a venit și surpriza mea. Atunci când am învățat să renunț la atașamentul față de lucruri, când am acceptat cu totul că pierdusem camera și aia e, când nu mai era nici o urmă de regret în mine… Am oprit să plătesc taxa de tunel. BANG!!! Surpriză!!! Deja bănuiți… Da, am găsit camera… A căzut de pe cască la circa 120 km/h.. dar s-a oprit pe șea între mine și rezervor. A stat acolo vreme de 200 de kilometrii… Așa cum nu vă puteați imagina mai devreme tristețea pierderii, nici acum, nu știu dacă vă puteți imagina bucuria…regăsirii. Sunt absolut sigur că doamna din gheretă nu a mai văzut în viața ei un călător atât de fericit că plătește taxa de tunel. Am văzut în ochii ei atâta mirare, încât sunt sigur că am fost subiect de discuție la cină. (dealtfel m-a și apucat sughițul înspre seară).

La 16:30.. am ajuns cu bine în Villach. Osteniți amândoi dar cu sufletul la gură pentru întâlnirea cu vechiul prieten Robbie și ajungerea la cel mai mare eveniment moto din Europa, ca și număr de participanți.

Robbie, bunul și vechiul meu prieten. Ce ne leagă? Aceeași pasiune pentru motociclete, aceeași meserie și acum .. și culoarea părului. Dar cel mai important o legătură sufletească. Se spune că nimeni nu apare în viața noastră întâmplător. Dar mai mult de atât, există unele persoane care nu doar că nu apar întâmplător, ci apar cu un real motiv. Robbie, este una din aceste persoane pentru mine. Ne-am cunoscut în prima parte a lui 2010 în Slovenia și nu am avut nevoie de prea mult timp pentru a lega o strânsă prietenie. Au trecut 8 ani de când ne-am văzut ultima oară. Se întâmpla cu ocazia aceluiași eveniment, tot în Septembrie, atunci am făcut drumul tot pe două roți, dar din România. Am avut nevoie doar de 5 minute pentru a ne simți la fel ca în urmă cu 8 ani. Ceea ce confirmă că, atunci când există o legătură spirituală puternică, distanța și timpul nu mai există. Ea nu va fi niciodată afectată de acestea.

Nerăbdarea de a ajunge la evenimentul moto, a făcut ca cei 722 de kilometri să nu mai fie resimțiți, așa că am plecat cu toții călare spre Harlley Villages!

Dar despre toată experiența European Bikers Week 2018, în capitolul următor. Credeți-mă pe cuvânt… merită un capitol aparte!

Ionuț Mihalache