Duminică dimineață, grăbit dar nu pe fugă. Am băut cafeaua cu Robbie, ne-am dat cu părerea despre motocicletele ce le-am văzut, de festival… Ne-am povestit unul altuia ce mai rămăsese din ce s-a petrecut în cei 8 ani de când nu ne-am văzut. Ne-am povestit și cele bune și încercările prin care am trecut. Am căzut de acord cândva de mult, că noi doi nu avem lucruri rele în viață, ci doar încercări. Mi-a umplut ”tolba” cu sfaturi de drum, și inima cu prietenie, ne-am strâns în brațe și am pornit la drum. Te las cu bine prieten drag și sper să ne vedem mai devreme de Septembrie 2019. La drum….pentru că nu-i așa? Călătorului îi șade bine cu drumul și motorului cu kilometri.
Ziua a 4 a nu are o poveste foarte lungă, doar drumul a fost lung, Villach – Petea (România) în total 850 de kilometri. 
Atunci când mergi de unul singur pe motocicletă un drum atât de lung, ai timp să te gândești la toate. Este o ”pierdere” în gânduri dar într-o stare de prezență… Este cu totul altfel decât atunci când te pierzi în gânduri la volan. De ce? Pentru că pe motocicletă ești în permanență prezent 360 de grade. În permanență ai ceva de făcut, ești acolo… În această stare, gândurile nu mai preiau controlul asupra ta, ci le poți privi cumva din postura de observator. De aceea spun că pe lângă bucurie interioară, mersul pe motocicletă, mie îmi aduce o anumită stare de prezență. O stare în care mă pot detașa și mă pot privi din postura observatorului.
Popas de alimentare pentru amândoi, la Babolna (Ungaria).
Fără să planific, a fost nevoie să opresc pentru a alimenta cu benzină, fix în locul unde oprisem în urmă cu 6 luni. Atunci eram pe 3 roți…
era ploaie și frig, dar nu conta…. eram amândoi în aventura aia. Eram cu Elisa, eram…
Îți mulțumesc pentru ”nebunia” de a veni cu mine ..atunci. Aș vrea ca viața să mă surprindă la fel mereu. Dar o las pe ea, viața, să decidă!!!
Am lăsat și noi un semn de genul ”Ionuț și Elisa au fost aici..”
Îl știm doar noi… 😉
Am pornit la drum… kilometri, gânduri… kilometri, amintiri și iar kilometri… am zburat nu ca gândul, ci cu gândul.
Spre seară am ajuns în România. După 2 ani jumătate … ”calul meu de fier” galopa iar pe pământ românesc… Doar cine a fost departe, înțelege sentimentul trecerii frontierei, intrarea în România și senzația că ești acasă. Deodată, cei 650 de kilometri până la Iași ți se par doar 6,5 kilometrii cât să străbați orașul și nu țara. Aceeași senzație o ai apoi, când intri în județul tău..
Osteniți de drum amândoi, ne-am așternut la somn… în lumea viselor, fără să știm că aventura noastră abia avea să înceapă. Ce ciudat e să te gândești cu mintea de acum și să îți spui… ”de aș fi știut, ar fi fost oare la fel?”
Urma să alergăm pe drumuri de poveste, pe unde ai noștri au mers cândva călare, urma se ne urmăm o chemare… și să aflăm că drumul de la Satu Mare până la Iași, uneori e de 2000 de kilometrii.. Că nu întotdeauna drumul cel mai scurt îți este și cel destinat. Că uneori drumul mai lung e cel ce te va învăța mai multe. Că uneori… te vei trezi deodată pierdut în mijlocul necunoscutului… dar în mijlocul necunoscutului, te vei găsi pe tine.
Sfârșitul povestirii din seara aceasta, nu e nimic altceva decât începutul povestirii de mâine! Să ne auzim cu bine!!
Ionut MIHALACHE
Jurnal de "călătorie" - destinația: întâlnirea cu sine, Eu și Tu (Noi) 