Luni, 10 Septembrie … o dimineață ca oricare alta, credeam eu. La ora 08:00 eram gata de plecare, pentru că la 09:30 aveam deja programare în Satu Mare pentru a efectua inspecția tehnică periodică la motocicletă. Aveam puțin emoții, pentru ca aveam deja aproape 2000 de kilometrii făcuți și nu o pregătisem în mod special pentru inspecție. Am trecut amândoi inspecția cu bine și la 10:30 eram deja gata de drum. Dar uneori, destinația ce ți-ai propus-o de acasă, nu se potrivește cu locul unde vei ajunge la final de zi.
”Drum lin, să ajungi cu bine!”
Și atunci a început totul… pentru că deși ne e atât de greu să înțelegem/acceptăm, atunci când un drum ți se închide, un altul se va deschide. Am încălecat și am setat cap compas direcția Iași. Dar 
există momente, când simți o chemare… Atunci când îți dai seama că pentru a te regăsi, e necesar să te abandonezi, să te pierzi. Că e nevoie să te întorci la rădăcini, pentru a afla cine ești cu adevărat. De ce să nu mă las purtat de drum să ma ducă acolo unde sunt ”așteptat” …în loc să mă încăpățânez să ajung acolo unde cred eu că e bine? Așa că am făcut prima dreapta și am lăsat să mă ghideze chemarea și nu google maps. Mi-au trebuit ceva kilometri pentru ca zumzetul gândurilor, a întrebărilor ”de ce”, a amintirilor, să se liniștească și să fie înlocuit de surpriza necunoscutului…
Primul semn că sufletul îmi e zi senină și că eram pe un drum bun, că uneori alegerea optimă este să te abandonezi și să îți accepți calea deși nu știi unde te va duce, a fost că Dumnezeu, viața, a făcut în așa fel încât să îmi scoată în cale ceva ce căutam de 13 ani. Ce 
am învățat? Că primul pas e să visezi, că a visa cu ochii deschiși e primul pas spre împlinirea dorințelor. Că ar fi bine să nu te lași convins de nimeni că vreun vis de-al tău este imposibil de realizat. Dar în același timp, am învățat că toate își au timpul și vremea lor, care uneori nu corespunde cu ceea ce știm sau cu imaginea pe care ne-o creem noi. De aceea, acum cred că e bine să ai vise dar nu așteptări. Am învățat acum că așteptările nu aduc nimic bun, că prefer să fiu surprins în loc să fiu dezamăgit. Există însă aspecte în viața mea în care nu reușesc încă să aplic ce am învățat… Dar mai știu și că sunt pe drumul bun și că voi reuși, pentru că ține doar de mine și sunt doar la o decizie distanță de asta.
Drumul m-a adus la Monumentul lui Mihai Viteazul, de la Gurăslău. Acesta, este ridicat pe dealul Guruslăului, la 12 kilometri de municipiul Zalău, la 2 km de drumul european E81, în cinstea victoriei lui Mihai Viteazul din 3 august 1601, la 3 km sud de Turda, unde voievodul l-a învins pe Sigismund Báthory.
Monumentul, inaugurat la 21 octombrie 1976, este o reconstrucție, într-o formă mai impozantă, a monumentului înalt de 10 m, ridicat în 1928 pe colina din apropierea localității, și demolat în 1941 de autoritățile maghiare.
Actualul monument este realizat în 1976 de sculptorul Victor Gaga din beton armat și travertin și are înălțimea de 26 de metri.
Pe soclu sunt dăltuite în piatră scene din luptele lui Mihai Viteazul iar deasupra se înalță obeliscul, format din 3 lame paralele, reprezentând cele trei țări române, în exterior spre partea superioară fiind aplicate și stemele respective.
De aici, drumul m-a dus în județul Cluj… și aici mi-am amintit… În satul Chendermal, am oprit la o poartă unde am văzut o bătrână ce vindea cartofi… Binențeles că nu pentru cartofi… am oprit. 🙂
– Bună ziua!
– Ziua bună, fecior!
– Spuneți-mi vă rog, găsesc aici în zonă ”lapte viu”- (a se înțelege lapte de bivoliță)?
– Aaaa nu, nu mai ține nimeni pe la noi bivoli… Dar, peste două regate (sate), Împăratul Roșu (primarul) are animale de dau astfel de lapte.
Am uitat să vă spun că demult, tare demult, acum 13 ani, eroul nostru băuse acest lapte viu… și de atunci nu mai găsise nicăieri în lume. Îl povățuise cineva că dacă vrea să aibă putere pentru încercările ce vor urma va trebui să bea din laptele acestor ființe. Așa că am încălecat pe calul meu de fier și am pornit spre regatul(satul) Sutoru. Odată ajuns aici, un locuitor al regatului m-a îndrumat către palatul Împăratului Roșu, spunându-mi că îl voi recunoaște deoarece are zidurile portocalii ca soarele.
Am aflat că pentru a fi vrednic de a bea acest lapte trebuia să trec de o încercare. Și anume, să sădesc trei semințe de fericire. M-au ajutat să îmi îndeplinesc încercarea, trei îngeri: Mădălin, Andrei și Mihai.
Cu siguranță cel puțin unul din ei, viitor motociclist….
Odată misiunea îndeplinită, mi-am primit și darul… lapte de bivoliță. Dar cel mai mare dar, a fost bucuria de pe chipul lor atunci când au încălecat motocicleta, când s-au dat cu propria bicicletă, dar purtând o cască. Am împărțit sticla de lapte, ne-am jucat și am râs împreună. Mi-au umplut și ei sufletul de bucurie și mi-au adus aminte de copilul din mine.
Așadar, atunci când perseverezi, când inima îți e curată, visele încep să se materializeze. Dacă și doar dacă, ceea ce visezi pentru tine este și ceea ce este mai bine pentru tine. Sincer, în anumite aspecte din viața mea, încă mai lucrez să pot accepta asta, pentru că de înțeles, am înțeles. Uneori neîmplinirea unui vis, poate fi un mod prin care Universul, Dumnezeu, te protejează. Poate că pentru cei mai mulți acest eveniment cu laptele de bivoliță, poate părea o întâmplare și nu un vis atât de mare. Eu sunt însă cel, ce stabilește ce valoare au evenimentele din viața mea.
Ne-am îmbrățișat și salutat ca motocicliștii, mi-am luat la revedere, am încălecat și am pornit la drum în călătoria ce mă aștepta.
După 80 de km de gânduri, de întrebări, de mulțumiri, în cale ne-a apărut o nouă cetate: Cetatea Aiudului. Dar despre ea și despre toate câte au urmat, vă aștept cu drag să ”călătorim” împreună…. în povestea următoare.
Ionuț MIHALACHE
Jurnal de "călătorie" - destinația: întâlnirea cu sine, Eu și Tu (Noi) 