Spiritul interior călăuzitor, l-a povățuit pe eroul nostru, ca înainte de a porni spre noi locuri de legendă, să mai poposească într-un loc magic unde să își refacă puterile. Acest a se găsea în interiorul muntelui de ”aur alb”.
Drumul se încolăcea la stânga și la dreapta, asemeni unui șarpe… și iată că după ce a trecut 7 văi și 7 dealuri… a apărut în cale intrarea în muntele căutat.
Da, este vorba despre perla Turdei… Salina Turda.
Geograful Simion Mehedinți spunea ca Turda nu-i decât Turidava, adică orașul râulețului care curge și acum cu dacicul sau nume”Tur”.
În anul 1075 cancelaria maghiară, într-un document în care face referire la Transilvania, menționează și despre vama ocnelor de sare “la cetatea ce se cheamă Turda…în locul ce se cheamă în ungurește Aranyas, iar în latinește Aureus”.
Primul document care vorbește în mod explicit de existența unei exploatări de sare la Turda este datat 1 mai 1271, fiind emis de cancelaria maghiară. Prin actul menționat, se dăruia capitlului din Transilvania „ocna de sare de la Turda”.
Luminile din galeria Franz Iosif care dau impresia că se topesc pe pereții de sare, curenții de aer și un tunel al cărui capăt nimeni nu îl poate vedea m-au condus într-o lume ireală.
Zăcământul de sare din Turda s-a format cu aproximativ 13 milioane ani în urmă, dar ea cunoaște o perioadă de maximă glorie în secolul al XVII-lea, în timpul dominației Habsburgice, atunci când se încep lucrările de extindere a lucrărilor de extragere sării, lucrări care ce duc la extinderea minei Terezia .
Având în vedere ritmul alert al lucrărilor de extracție, mina devenea tot mai mare iar transportul sării la suprafața devenea tot mai dificilă. De aceea, în 1853 au început lucrările pentru construcția tunelului Franz Iosef pentru a facilita transportul minereului la suprafață, un tunel care măsoară aproape 900 de metri lungime. În aceeași perioadă se nasc alte două mine Rudolf și Ghizela.
Și astfel tăietori de sare treceau de la o mină de sare la alta, extrăgând sarea cu ajutorul cailor reciclați din cavaleria armatei. Am aflat că nu oricine putea să devină un fossores, adică un tăietor de sare, ci doar aceia care erau cei mai buni în profesia asta și erau gata să se sacrifice oricând pentru a aduce la suprafață prețiosul mineral. Activitatea în mină era foarte grea pentru că se lucra având la îndemână doar o daltă, un ciocan și un târnăcop. Și cu toată acestea, fossores au reușit să creeze, de-a lungul anilor, o adevărată operă de artă în subteran pe care imaginația arhitecților și voința naturii au adus-o la perfecțiune.
După ce mina a fost închisă, oamenii și-au amintit de ea doar în timpul bombardamentelor din al doilea război mondial, când a fost folosită ca adăpost iar după aceea a fost folosită ca depozit pentru brânză până în 1992. Din 1992 încoace devine obiectiv turistic, iar în 2008 a cunoscut o transformare radicală printr-o investiție de șase milioane de euro, care a situat-o printre obiectivele turistice cele mai frumoase din lume, și cu siguranță unică în felul ei.
Cu povestea ”Sarea în Bucate” în minte, cu sufletul plin de trăiri frumoase, cu ochii încântați și plămânii plini de aer sărat, am încălecat și am pornit mai departe spre locul ce mă aștepta… spre chemarea străbunilor.
Am mers vreme de 800 de aruncări de suliță… și cât sa plimbi un gând de două ori. Cam 40 de kilometri și drumul m-a dus la o altă cetate, ce avea să fie nu cucerită, ci descoperită. Pentru că după cum veți vedea mai târziu, pentru a te redescoperi pe tine, uneori este necesar să îți descoperi mai întâi rădăcinile. Trecutul este trecut și nu mai există, dar cu toate astea, purtăm în noi evenimentele trecute din viața noastră. Pe lângă trecutul nostru, avem în noi, în zestrea noastră, experiența și memoria strămoșilor noștri. Toate acestea ne pot influența personalitatea, dar cu toate astea, dor noi și nimeni altcineva nu este responsabil pentru ceea ce devenim. De ce? Pentru că liberul arbitru, chiar l-am primit ca dar, dar și ca responsabilitate.
”Am învățat că trecutul și circumstanțele ți-ar putea influența personalitatea, dar că TU ești responsabil pentru ceea ce devii.” – Octavian PALER
Când un oraș are cetate, precum Aiudul, se spune „cetatea Aiudului”. E unul dintre puținele ansambluri medievale păstrate aproape intact, în aceeași formă pe care o vedeau și oamenii Evului Mediu, fiind una din cele mai vechi cetăți urbane din Transilvania (sec. XIII-XVI)
Cetatea este, mai degrabă, un complex arhitectonic, care adăpostește zidul de incintă, turnurile de apărare, castelul Bethlen, biserica reformată, biserica evanghelică, precum și casele parohiale ale celor două biserici. Se află acum în reconstrucție, din fericire pentru cetate dar din nefericire pentru mine, pentru că era destul de pustie și nu am reușit să vizitez turnurile și în interior.
Privită din afară, cetatea pare mică. Greu de crezut că viața comunității se desfășura, altădată, într-un spațiu atât de restrâns… Primele pietre de zid au fost așezate la finele veacului al XIV-lea, de către coloniștii sași stabiliți la Aiud de stăpânirea maghiară. Cetatea a fost amplasată pe locul unei așezări daco-romane din secolul al II-lea.
Turla bisericii din cetatea Aiudului este păzită de sute de ani de cel ce și-a sacrificat viața să pună în vârful ei buzduganul și însemnul soarelui. Lângă turla bisericii din cetate există o piatră de mormânt ale cărei înscrisuri au devenit ilizibile din cauza eroziunii și ploilor.
Legenda spune că atunci când a fost finalizată construcția acoperișului turlei bisericii, ea a fost marcată de un accident dramatic. După ce lucrarea a fost gata, în vârful ei a fost montat un „buzdugan” metalic deasupra căruia, pe o vergea, „străjuia” un soare. Se povestește că cel ce a montat respectivele piese, la sfârșitul lucrului ar fi căzut de pe turlă, trupul său zdrobindu-se de acoperișul turlei, apoi de cel al bisericii și oprindu-se lângă zidul ei. Se spune că dată fiind jertfa supremă făcută de meșter, preoții și credincioșii vremii au hotărât ca trupul neînsuflețit să fie așezat spre odihnă veșnica în locul în care a căzut, astfel explicându-se existența pietrei funerare în imediata vecinătate a bisericii.
Referitor la acest accident legenda spune că familia celui decedat ar fi blestemat ca oricine va vrea să facă un rău cât de mic lucrării pentru care meșterul respectiv a murit, să i se întâmple nenorociri asemănătoare. Referitor la acest blestem, există în Aiud oameni în vârstă care spun că în cel de al Doilea Război Mondial un soldat rus ar fi tras cu arma în soarele decorativ din vârful turlei, explicând astfel de ce acum din el mai există doar o jumătate. Bătrânii afirmă că din cauza blestemului respectiv, soldatul rus a murit a doua zi, fiind înmormântat în cimitirul sovietic din oraș.
Lăsând cetatea Aiudului să își spună povestea și altor călători – ”căutători”, am încălecat în șea și am pornit spre alte locuri de legendă … Oare unde ne va duce drumul?
Am mers vreme de 100 de km și odată cu lăsarea serii muntele ne-a primit și a început să ne înconjoare cu pădure. Înaintam pe drum de munte de-a lungul unui râu ce își susura povestea…
Soarele se pregătea să își ia la revedere… pentru că iubind atât de mult Luna, El a ales să apună în fiecare seară, pentru ca Ea să poată străluci. Atunci când noaptea a cuprins pădurea cu totul, am hotărât că a venit timpul să facem și noi popas. La Grădiștea de Munte am fost primiți cu ospitalitatea tipic românească de către Hangiul de la Popasul Dacilor.
Aici eu și calul meu de fier, ne-am făcut prieten de nădejde pe Pișcot, vrednic păzitor al hanului și mare amatoare de plăcintă 🙂
Ne-am așternut la culcare în șoapte de codru și cântec de râu de munte… Visele m-au împresurat, oferindu-mi poate, o mica o mică sclipire din vremurile ce vor veni și pentru mine. De ceva vreme….în vis, mereu, totul se termină cu bine.
Aici se încheie ziua 5, cu 366 de kilometri și cu de 3 ori mai multe trăiri. Dacă v-a plăcut povestea, vă aștept să povestim și în ziua care vine de noi locuri de legendă și drumuri de poveste. Să ne auzim cu bine!
Ionut MIHALACHE
Jurnal de "călătorie" - destinația: întâlnirea cu sine, Eu și Tu (Noi) 