Dimineața… Soarele a răsărit anunțând o nouă zi, o nouă viață, o nouă poveste. Aburii nopții se ridicau ușor de peste pădure parcă pregătind-o pentru a-și revela misterele. Asemeni aburilor care preced dansul mirilor, aburii pădurii, ascundeau dansul celor doi veșnic îndrăgostiți, Soarele și Luna… înainte ca unul să meargă la culcare și altul să răsară. Ce dovadă de iubire poate fi mai mare, decât să își ofere unul altuia spațiul să strălucească, decât să se potențeze unul pe celălalt spre desăvârșire. Susurul râului și cântecul păsărilor, anunțau bucuria vieții, bucuria trezirii naturii. Duhurile nopții… mergeau la culcare!
Astfel m-a trezit natura, jumătate din mine dorind ca visul meu să nu se termine, dar în același timp avid de necunoscut, curios ce avea să îmi aducă această nouă zi. De ce oare diminețile la munte… pădurea, ne aduc acea stare de liniște și pace interioară?
Am parcurs câțiva kilometri în aerul tare al dimineților la munte și am ajuns la ceea ce avea să fie întâlnirea cu străbunii. Am ajuns la locul nostru sacru..la Sarmisegetusa, cea mai mare așezare dacică din perioada pre-romană.
De cum intri, nu ai cum să nu simți vibrația acestei zone. Nu ai cum să nu simți urmele pașilor ce au fost pășiți cu atâta timp înaintea ta.
Fiecare piatră e încărcată de energie. Fiecare piatră spune o poveste și este suficient să o atingi, să închizi ochii și…. și să simți.
Acum nu cred…, acum știu că nu întâmplător au ales Dacii acest loc.
Am să las fotografiile să vorbească despre peisaj, despre ceea ce poți simți cu ochii. Nu am să vă obosesc ochii punându-vă să lecturați istoricul cetății. Am să las asta pentru cărțile de istorie.
Am să împărtășesc cu voi, ceva mult mai intim… ceea ce inima mea a ”văzut” la Sarmisegetusa.
Uneori, pentru a te regăsi pe tine, e necesar să îți găsești rădăcinile, să te întorci în locurile pe unde ai trecut cândva, dincolo de vreme și de timp. Căci ce este timpul pentru suflet? Întreabă un copac ”Cât este ceasul?”, se va uita cel puțin … ciudat la tine.
Aici, în călătoria mea spre a-mi descoperi propriul sine, am constatat că nu sunt singur… Da, există doar un singur EU pe lumea asta, ”in the end there is only one YOU”. Dar, acest sine este parte din ceva cu mult mai mare. Suntem cu toții parte la ceva mult mai mare și suntem interconectați între noi. Și atunci, nu mai există EU, ci NOI. Există dor EU ca parte al acestui întreg. Acest întreg începe prin cuplu, și continuă prin umanitate.. până la tot ceea ce înseamnă viață. Purtăm cu noi toată experiența, trăirile și cunoașterea strămoșilor noștri.
Trecutul nu mai există acum, în prezent. Evenimentele au fost… dar ca orișice acțiune, ele lasă o urmă. Aceste urme contribuie la cine suntem azi.
În egală măsură, tot ceea ce alegem să trăim în această viață, toate alegerile noastre se vor transmite copiilor noștri ca și memorie subconștientă.
Sunt creștin ortodox, și asemeni strămoșilor mei, cred în nemurirea sufletului. Frumusețea mitologiei legată de înaintașii noștri este că dacii credeau în nemurirea sufletului şi considerau moartea ca o simplă schimbare de ţară. De asemenea, cred că sufletul nostru călătorește prin mai multe vieți. Pe deoparte pentru a atinge desăvârșirea și pe de altă parte pentru că aceasta este modalitatea prin care divinul poate experimenta VIAȚA.
De aceea, pe lângă memoria și zestrea de informații pe care o purtăm de la strămoșii noștri, purtăm în noi, ”amintiri” ale experiențelor trecute. Suflete pereche, se caută prin vieți și vremuri în încercarea de a reface ceea ce au separat la ”începuturi” cu despărțirea lor.
În acest sens, frumos mesajul poeziei:
”Ne-ar trebui
O mie de ani sa reclădim
Ce-am sfărâmat aseară
Cu despărțirea noastră.”
Doar că, uneori viața și alegerile pe care le facem la răscrucile drumului nostru, ne aduc iar față în față. Se poate să apară în acel moment, șansa ca unul sau amândoi să-și ”amintească”. Atunci, încep să apară acele 
deja-vu, încep să apară sincronicități. Atunci, ai senzația că parcă ceva de dincolo de tine îți vorbește de omul din fața ta. O astfel de relație nu este ușoară! De ce? Pentru că ea scoate la lumină toate experiențele din viețile trecute. Frânturi de amintiri vor genera stări nu ușor de gestionat. Posibil să vii cu o ”vină” pentru o decizie luată în trecut… Dar ea nu este decât decizia pe care puteai tu sau ea să o luați la nivelul de conștiință pe care îl aveați la acel moment, în acea viață. Dar, cu fiecare viață, evoluezi până atunci când îți vei aminti. Atunci vei recunoaște sufletul din omul din fața ta. Vei recunoaște cine este dincolo de carne și de oase. Atunci, dacă ești pregătit, vei alege nu doar pentru acum… ci și pentru trecut și viitor. Vei alege pentru a face pasul spre desăvârșire, spre a reface cuplul primordial. Dar pentru asta, trebuie să fii pregătit să treci prin ”suferință”, să accepți să ”mori” și să renaști. Adică să îți accepți partea întunecată și nevoia de a o transforma. Să accepți că celălalt vede în tine ceea ce tu nu ai puterea să vezi și lumină dar și întuneric. Să fii pregătit să faci față faptului că tu ei și ea ție vă veți scoate la suprafață toate programele nocive pe care este necesar să le ardeți pentru a face marele salt. O relație karmică, spirituală, nu are ca scop doar actul căsătoriei. Ea are ca misiune creșterea spirituală a celor doi și renașterea. Și cum se poate face aceasta dacă nu doar văzând și învățând să iubești atât întunericul cât și lumina din celălalt. Doar astfel îi vei oferi spațiul pentru transformare.
Este necesar ca sinele să ”moară” și să renască în iubire, atunci vei avea oportunitatea de a încheia ciclul și să pășești către cuplul primordial. Până atunci…
”Singuri și fără remușcări,
Ne vom ciocni în cosmos
Doar uneori ca norii.”
Este ceea ce am descoperit într-un alt loc de legendă în care am poposit. Despre acesta, într-o poveste ce va urma …
Ionuț MIHALACHE
Jurnal de "călătorie" - destinația: întâlnirea cu sine, Eu și Tu (Noi) 