Odată ajuns la Sarmisegetusa, îți vine greu să pleci. Simți energia care îți inundă sufletul și corpul cu fiecare pas, cu fiecare respirație. Ai flash-uri și parcă vezi printre copaci imagini din trecut. Urme de energie ale evenimentelor trecute, umbre care asemeni stelei din poezia lui Eminescu, abia acum lucesc privirii noastre. Primești mesaje din trecut și parcă totul se trezește în tine. Simți bucuria apartenenței la această forță universală, legătura și continuitatea cu tot ceea ce ai făcut de când ai pornit pe acest drum al vieților tale spirituale pe pământ, legătura cu strămoșii tăi, dar în același timp și responsabilitatea ce o ai pentru misiunea ta. Misune care în nici un caz nu se limiteaza la a mânca pentru a avea energia necesară să mergi la un loc de muncă sau orice îți asigură o sursă de venit prin care să întreții o famile. Familie care, atunci când ne înțelegem cu adevărat misiunea, nu mai are cum să aibă ca principal scop doar asigurarea ”celulei de bază a societății”, ci ceva mult mai profund, ceva ce contribuie fundamental la cine suntem ca umanitate. Pentru că eu cred, că iubirea adevărată transcede moartea. Atâta timp cât iubim doar după standarde pământene, vom continua să trecem prin ceea ce înseamnă ”moarte” pentru a transforma, pentru a avea o nouă oportunitate de a ajunge la destinație. E ca într-un joc PC, de fiecare dată când mori, în funcție de numărul de vieți, ai șansa de a relua misiunea. De fiecare data de la o etapă apropiată de locul unde ai greșit. Ce bine ar fi dacă și în viața reală ne-am putea aminti unde am greșit în viața anterioară, astfel încât să nu repetăm eroarea și să putem trece la nivelul superior. Se întâmplă uneori să ai acestă șansă, atunci când îți revin frânturi de imagini de peste timp și vremuri. Ele sunt greu de înțeles și de acceptat, pentru că par a fi din vis sau ireale. Dacă ai atunci deschiderea necesară să te duci mai adânc și să cauți metode de a le înțelege, ele îți vor da șansa să poți trece la nivelul următor. Dacă nu reușești să le folosești, care cred eu că este riscul? Nu știu dacă în următoarea viață voi mai avea șansa să îmi reamintesc.
Mi-am luat ceea ce sufletul meu avea nevoie să afle și să-și amintească din acest loc, mi-am luat la revedere știind că voi reveni aici cândva, am încălecat și am pornit la drum.. călătorului îi șade bine cu drumul.
Cuprins de trăiri, amintiri și întrebări, am parcurs kilometru după kilometru bucurându-ne și eu și motocicleta de aerul de munte, de fiecare viraj. Pentru că printre lucrurile care nu prea sunt pe placul motocicliștilor, se regăsește și șoseaua dreaptă. 😉
Am ajuns când soarele era deja de două sulițe pe cer, la Castelul Corvinilor.
http://www.castelulcorvinilor.ro/
Fiecare piatră, coridor, fiecare cameră și turn încearcă să îți spună povestea sa. Înceracă să îți releve ceea ce a înmagazinat. După cum spuneam în unul din episoadele trecute, orice acțiune lasă o urmă și cred că putem accesa aceste informații. Din ce am citit, s-a ajuns la a proiecta procesoare PC pe bază de apă, acestea fiind capabile de a înmagazina până la 1TB de informație într-o linguriță de lichid. Așa că zidurile, râul, copacii toate sunt martorii acțiunilor noastre. Poate ne putem minți că ne putem ascunde de oameni, dar niciodată nu ne vom putea ascunde de noi, de Dumnezeu de tot ce ne înconjoară. Mircea Eliade spunea, ”Nu îi poți salva pe oameni de lume. Nu ai unde să îi duci.” De aceea gândurile, acțiunile noastre sunt mai importante decât ne-am putea imagina, pentru că nu vor avea efect doar pentru prezent. Emblema lor energetică va rămâne. Nimic nu se pierde, totul doar se transformă
Am pășit, am atins, am ascultat, am simțit, este impresionant. Am avut parte și de cer senin, având astfel șansa de a mă bucura pe deplin de splendoarea castelului.
Chiar și aici, am descoperit urme ale Dacilor. Arheologii au descoperit în imediata vecinătate a Castelului Corvinilor, pe Dealul Sânpetru, urme ale unor aşezări de peste trei milenii, iar săpăturile efectuate în grădina castelului, au dus la descoperirea unui cimitir dacic.
Cel mai importante personaje din istoria Castelului Corvinilor sunt voievodul Ioan de Hunedoara (n. 1407 – d. 1456) şi fiul său Matia Corvin (n. 1443 – d. 1490), rege al Ungariei. Atât Ioan de Hunedoara, cât şi Matia au copilărit în cetatea ce urma să fie transformată după 1440 în castelul impunător de astăzi.
Ioan de Hunedoara s-a născut probabil la curtea regală şi a copilărit la Hunedoara, în castelul pe care părintele său Voicu l-a primit ca danie după naşterea lui. Pe moşia Hunedoarei şi-a petrecut deci copilăria marele erou.
Legenda Blazonului
Pe blazonul familiei Corvinilor este inscrpționat un corb care ține în cioc un inel de aur.
Se spune că Ioan de Hunedoara era fiu nelegitim al lui Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei, cu o frumoasă femeie din țara Hațegului, pe nume Elisabeta.
Pentru a o feri de necinste, regele îi da de soț pe unul din vitejii sai, Voicu, dăruindu-i totodată și un inel ca și dar pentru copilul nenăscut, cu scopul de a fi recunoscut atunci când va crește și va merge la curtea regală. În timpul unei călătorii făcută de familia lui Voicu, poposind pentru a prânzi, au lăsat inelul pe o margine a ștergarului pe care erau puse merindele. Un corb, atras de strălucirea inelului îl fură încercând să plece cu el. Copilul Ioan de Hunedoara ia un arc și săgetează corbul, recuperând astfel inelul. Atunci când a crescut și ajunge la curtea regală, povestește această pățanie, iar regele, impresionat de această istorie, decide ca simbolul familiei hunedorenilor să fie corbul cu inel de aur în cioc.
De altfel, și numele familiei provine din latinescul „Corvus”, care înseamna „Corb”, o pasăre care simboliza pe atunci înțelepciunea și longevitatea.
Legenda fântânii
Se povestește despre această fântână că a fost săpată de către trei prizonieri turci pe care Ioan de Hunedoara îi ținea în castel. Ioan le promite celor trei că îi va elibera daca vor săpa o fântână cu apă bună. Prizonierii, animați de speranța eliberării, sapă în stâncă timp de 15 ani și la 28 de metri adâncime reușesc să găsească apă.
Numai că între timp Ioan murise iar soția sa, Elisabeta Szilagyi, a decis să nu respecte cuvântul dat de soțul său și nu îi eliberează pe cei trei turci, hotărând sa fie uciși. Prizonierii, ca ultimă dorință, cer permisiunea să scrie pe cheile fântânii o inscripție: „Apa ai, inimă nu”, ca un reproș pentru promisiunea făcută și nerespectată.
De fapt, inscripția glăsuiește astfel: „Cel ce-a scris-o este Hassan, prizonier la ghiauri în cetatea de lângă biserică”.
Am lăsat castelul să își spună povestea și altor călători, pornind mai departe în ”căutare”.
Am ajuns astfel, la Prislop, la mănăstirea ce adăpostește mormântul lui Arsenie Boca.
Am fost întâmpinați de ”paznicul” locului… Care, după cum se vede în fotografie ne învață că până și cel mai ”fioros” Leu, are în suflet blândețea și nevoia de mângăiere și tandrețe a unei pisici.
Viața Părintelui Arsenie Boca? O viață închinată schimbării vieții noastre. Nu voi folosi această ocazie pentru a face o descriere a cine a fost. Voi împărtăși dor o parte din gândurile sale care au rezonat cu inima mea.
„Nu suntem născuţi de timp, ci de veşnicie. Aşa se face, că avem într-o fărâmă de ţărână şi celălalt tărâm. Deşi trăim o vreme îmbrăcaţi de lumea aceasta, totuşi ni se întâmplă clipe când fratele vis şi sora moarte ne dau târcoale şi ne despică făptura în două„.
„Cea mai grea luptă în viaţa aceasta nu este alta decât biruirea de sine. Căci biruirea de sine duce la propăşirea binelui”
„La convieţuirea căsătoriţilor, nu-i bun nici abuzul, nici refuzul. Abuzul îl atinge pe soţ, refuzul pe soţie, dar şi pe soţ„.
”Dă-ţi osteneala să suferi cu răbdare lipsurile şi slăbiciunile altora, oricare ar fi ele, pentru că şi tu ai multe din acestea pe care trebuie să le sufere alţii”.
Pentru cei ce au făcut un cult din imaginea și viața lui și chiar tuturor vă recomand să citiți cartea Pescărușul Jonathan Liingston, scrisă de Richard Bach. Mai jos veți găsi un link către carte. Ca și temă pentru acasă :), există o parte a 4a a cărții. Vă recomand din tot sufletul să o căutați și să o citiți. Pe mine, m-a făcut să privesc cu alți ochii rolul religiei în căutarea evoluției spirituale.
Dă clic pentru a accesa richard-bach-pescarusul-jonathan-livingston.pdf
Locul este încărcat de spiritualitate și gândire pozitivă. I-am mulțumit cu inima părintelui pentru tot ce a făcut. Am încercat să mă încarc cu ”frumusețea” acelui loc și am împărtășit cu Dumnezeu toate bucuriile și provocările pe care le am în viața mea.
Acum eram pregătit, pentru ceea ce aveam să aflu… Aveam în ajutorul meu înțelepciunea și experiența strămoșilor, amintirea timpurilor și vremurilor prin care sufletul meu a trecut și încrederea că Dumnezeu nu îmi vrea altceva decât binele suprem. Aveam toate cele necesare pentru a afla… a afla calea spre ceea ce sufletul meu caută… Drumul avea să mă ducă spre un alt loc de unde aveam de învățat nu doar geografie.
„Iubirea nu are marginile omului, nici spaţiului, nici timpului. Nu piere niciodată, e puternică, încât străbate dincolo de mormânt şi ajunge pe cel iubit. Străpunge iadul, care nu-i poate sta împreună şi străbate cerul”.
Ionuț MIHALACHE
Jurnal de "călătorie" - destinația: întâlnirea cu sine, Eu și Tu (Noi) 