Un zumzet ca de bondar mi-a alungat somnul și odată cu el visele… Of… aș mai fi stat în lumea lor… Mă uit pe geam, bondarul e în realitate motorul unei bărci de pescar. Luna plecase la culcare. Un abur plin de poveste se ridica de pe valurile molcome ale Dunării.
Pregătit de plecare mi-am luat la revedere de la noul prieten, paznic de nădejde al calului meu de fier.
Copiii și animalele sunt foarte sinceri… În călătoria mea în fiecare loc mi-am făcut un astfel de prieten. Este atât de ciudată viața uneori. Știu că de fiecare dată când o ușă ți se închide, o alta ți se va deschide, dar uneori simți cu toată ființa că ușa la care bați și stă închisă… sau doar se întredeschide, este ușa ta. Și atunci, Dunărea mi-a șoptit: ”Marinarii iscusiți nu s-au născut pe ape liniștite!”
Priveam Dunărea și mă gândeam câți alții au privit-o înaintea mea, văzând în malul celălalt poarta către libertate… Câți au fost dispuși înaintea mea să sacrifice totul pentru un vis… Câți au sacrificat TOTUL, până la urmă… Câți au văzut în Dunăre o cale spre și câți o piedică spre…. Și atunci am înțeles că tot ceea ce ne înconjoară este oglinda interiorului nostru, că așa cum frumusețea este defapt în ochii privitorului, tot așa suntem creatorii propriei realități.
Clisura Dunării este un drum nemaipomenit pe care merită să mergeți măcar o data în viață. Dunărea a tăiat în munte și a creat locuri minunate.
Acest arhetip al transformării, al transcenderii necesare pentru a împlini iubirea destin, destiny love, m-a urmărit în toată călătoria mea prin poveștile, legendele spuse de locurile în care am ajuns. Am descoperit astfel că această învățătura ne-a urmărit ca popor prin timp și vremuri… Ea apare în basme, legende și chiar în poezii. Eminescu cred că este un exemplu suficient. Tot ce pot să vă spun este că a devenit un lait-motiv al călătoriei mele fără să îmi fi propus asta. Poate că starea mea interioară a atras asta. Dar, mai știu și că fiecare din noi va auzi doar ”adevărul” pe care este pregătit să îl audă și doar la momentul potrivit.
Și atunci a venit în calea mea legenda Dunării..
“Se spune că, pe vremea când oamenii nu trăiau încă pe pământ, Luna s-a îndrăgostit de
Soare. În fiecare sfârșit de zi îi ieșea înainte, îmbrăcată într-o rochie argintie, din raze de lumină. Era atât de frumoasă și de luminoasă, încât cerul rămânea înmărmurit la vederea ei și niciun nor nu îndrăznea să o umbrească. Dar Soarele nu avea ochii pentru ea: el era îndrăgostit de o stea mică și îndepărtată, aflată undeva la marginea galaxiei, pe nume Dunărea. Steluța, îi împărtășea iubirea, așa că Soarele a cerut-o de soție.
La auzul acestei vești, obrazul Lunii s-a întunecat și razele i-au pălit, iar în inima ei s-a strecurat gelozia.
– O să-mi plătești, tu, Soare, suferința asta! Am să mă răzbun, iți jur.
Îndurerată, Regina nopților a chemat la sfat trei duhuri rele, care să o sfătuiască.
– Dacă Soarele nu e al meu, atunci nu vreau să fie al nimănui altcuiva! Le-a cerut ea nălucilor.
– Fii pe pace, regină! Oricât de mare va fi iubirea Soarelui pentru steaua aceea, noi știm cum poți să-i desparți! Și nălucile i-au șoptit Lunii cum să facă să-și răzbune dragostea rănită.
Când a venit ziua nunții, Luna și-a pus cea mai frumoasă rochie și a venit să le ureze fericire mirilor. Doar că, în spatele surâsului ei, se ascundea un gând înfiorător! Îndată ce Dunărea a rămas singură, Luna s-a apropiat de ea și i-a șoptit amenințător: Te blestem să nu te bucuri niciodată de mirele tău!
De nicăieri s-au ivit cele trei duhuri rele, care au azvârlit biata stea de pe cer tocmai în mijlocul unui codru întunecat, în Munții Pădurea Neagră. Acolo Dunărea s-a prefăcut într-un lac adânc și rece, pe care Soarele n-avea să-l vadă niciodată, din pricina pădurii de nepătruns.
A plâns Dunărea multe zile și la fel de multe nopți de dorul Soarelui, până când a fost auzită de o zână bună care trăia în apropiere.
– Cine ești și de ce plângi? se mira zâna, care nu mai pomenise lac însuflețit.
– Zână bună, am fost cândva o stea pe cer! Geloasă pe iubirea Soarelui pentru mine, Luna m-a blestemat să mă prefac în apă stătătoare. Fii bună, nu vreau decât să pot privi chipul frumosului meu mire!
Înduplecată, zâna a preschimbat Dunărea într-un râu, care curge de atunci spre răsărit, spre marea cea mare, spre locul de unde se ridică Soarele pe cer. În fiecare dimineață, Soarele răsare dintre apele mării și își îmbrățișează iubita. Astfel iubirea lor a depășit barierele lumii, în ”tărâmul împlinirii dorului”
Șoseaua urmărea Dunărea în drumul ei spre întâlnirea cu iubitul ei Soare, la Marea cea Mare, șerpuind printre stâncile albe și colțuroase. După un viraj, mi-a apărut în cale în toată măreția sa străjerul tărâmurilor noastre de legendă, Decebal.
Chipul lui Decebal a fost construit în zona Cazanelor Mici, pe malul stâng al Dunării, în golful Mraconia. Locația este una deosebit de frumoasă, pentru că poate fi admirat fluviul șerpuind printre stâncile împădurite, printre care răsare și cea cu imensa sculptură. Mai mult decât atât, punctul unde a fost sculptată stânca este și locul cu cea mai mare adâncime a apei și anume 120m.
Chipul lui Decebal are o dimensiune totală de 55m înălțime și 25m lățime.
- Are cu 6m mai putin decât Statuia Libertății și cu 8m mai mult decât Monumentul lui Hristos de la Rio de Janeiro. Construcția a durat 10 ani și a costat peste 1 milion de dolari.
12 sculptori alpiniști au lucrat la realizarea sculpturii pe parcursul celor 10 ani, sub conducerea sculptorului din Orșova, Florin Cotarcea. Procesul de creație a început cu defrișarea copacilor și a continuat prin curățarea rocilor și dinamitarea stâncii. Cei care au lucrat la realizarea colosului de piatră s-au supus numeroaselor pericole din zonă, printre care viperele, căldura de pe timpul verii și înălțimea periculoasă. Cu toate că s-au numărat și câteva incidente pe parcursul construcției, sculptorii au scăpat ușor, chiar și după o cădere în gol și o mușcătura de viperă, spun localnicii.
Cu ciocanul pneumatic, șpițul și barosul sculptura fost finalizată în anul 2004. Cea mai mare sculptură realizată în piatră de pe teritoriul Europei a fost finanțata şi promovată de istoricul Iosif Constantin Drăgan. Sub Chipul lui Decebal este săpată în stâncă inscripția, în latină: DECEBAL REX – DRAGAN FECIT (Regele Decebal – făcută de Drăgan).
M-am îmbarcat la bordul unui mic vaporaș pentru că inima nu mă lăsa să plec fără a face o plimbare pe drumul de ape. În timp ce vaporașul înainta ușor în susul Dunării, legănat de valuri… în minte și-au făcut loc două versuri. Câtă putere pot avea cuvintele când ai ceva a spune și nu sunt înșirate doar din coadă ca să sune. Câtă inspirație divină a avut Mihaela Mihai atunci când a reușit să exprime în 12 cuvinte, 2 versuri o trăire atât de profundă: ”De-ai fi tu salcie la mal / M-aș face râu la umbra ta.” Iar, această idee de a fi gata pentru a accepta transformarea, transcenderea pentru împlinirea dragostei.
Alegere perfectă și deloc întâmplătoare, deoarece așa am ajuns la Peștera Veterani.
La peștera Veterani nu poți ajunge decât pe apă. Cunoscută și sub numele de „Peștera lui Veterani“, „Peștera din Pînza Curii“ sau „Peștera Piscabara”, grota este situată la o înălțime de circa 70 de metri deasupra apei, cu o lungime totală de 173 de metri și o lățime de 40 de metri. În anul 1400, Imperiul Austriac a ridicat aici o fortăreață. În 1692, fortăreața este condusă de generalul austriac de origine italiană, Friedrico Veterani de unde se trage și actualul nume.
Dar istoria acesteia este cu mult mai veche. Ea este considerată sanctuarul lui Zamolxis,
iar legendele locului spun că, în peșteră, dacii au avut mult timp un altar unde se închinau lui Zamolxis și în cinstea căruia făceau sacrificii.
Legendele locului mai spun că prin spărtura din peretele peșterii, dimineața, intra o rază de soare ce cădea exact pe altarul pe care dacii îl foloseau la ritualuri.
Iar aceeași senzație asemeni celei trăite la Sarmisegetusa. Am închis ochii și am deschis inima, am simțit sub picioarele mele ”greutatea” pașilor ce au fost pășiți cu mult înainte. Simți gânduri rămase în unghere întunecate din peșteră. Ecoul vorbelor spuse dincolo de vremuri și de timp încă mai vibrează în pereții peșterii.
Am lăsat Peștera Veterani să își spună legenda încă pe atâta vreme și altor ”călători” ce vor simți chemarea să îi pătrundă misterele. Barca m-a dus la mal unde am încălecat și am continuat drumul până am găsit un restaurant pe malul Dunării unde să fac un mic popas. Pofta de a mânca un pește din Dunăre stăruia insistent în stomac și în minte.
M-am așezat pe terasă, aproape de apă unde soarele îmi încălzea cu razele lui fața. Desigur… am început cu un borș în care puteai simți gustul curcubeului dat de îmbinarea celor patru feluri de pește. Nefiind momentul pentru un pahar de vin, am ales o bere fără alcool, o bere radler. În timp ce așteptam cuminte porția mea de pește prăjit așternut lângă o grămăjoară de cartofi natur, mă răcoream cu berea mea radler. Am sorbit din sticlă, privind liniștit apele molcome ale Dunării. Am simțit atunci ceva pe limbă și în naivitatea mea, am trimis o sinceră felicitare producătorului berii, gândindu-mă: Ce tare… de când nu am mai fost acasă au început să pună flori de soc în bere…” Am simțit o mică înțepătură și imediat mi-am amintit că florile de soc nu mușcă, nu înțeapă. Da.. era o biată viespe… Imediat gânduri de panică… au apărut. Dacă mi se umflă limba? Mă și imaginam cu limba dând pe afară… Atunci, mi-am amintit de o vreme de demult, pe când spuneam poezia ”Pătlăgică nas umflat” și mi-am dat seama că salvarea mea e pătrunjelul. Am fugit spre bucătărie și în drumul meu m-am întâlnit cu ospătărița. Am rugat-o dacă îmi poate aduce pătrunjel. M-a privit mirată arătându-mi farfuria ce avea câteva firmituri de pătrunjel presărate pe cartofi. I-am făcut semn că e prea puțin și mi-a adus o legătură, să mulțumească moldoveanul din mine. Am băgat smocul de pătrunjel în gură și am început să-l mestec sub privirea ei mai mult decât mirată. Combinația dintre efectul magic al pătrunjelului și faptul că viespea era cam înecată deja atunci când m-a înțepat, m-a salvat de la situația de a merge pe motocicletă cu jumătate de limbă pe afară, eventual atârnată pe rezervor. 🙂
Am continuat să urmăresc Dunărea în drumul ei spre Marea cea Mare până la Porțile de Fier, locul unde oamenii au încercat și reușit să folosească acestă forță a ei ce o împinge înainte, pentru a aduce lumină în case.
Am vizitat muzeul, în care am găsit povești despre Ada-Kaleh, despre o veche civilizație ce a trăit pe malurile Dunării , una din cele mai vechi așezări stabile din Europa. Ideea amenajării unei hidrocentrale pe Dunăre, vine încă din anul 1922 și aparține lui Dorin Pavel, născut în zona Sebeșului. După ce a studiat la Zurich, s-a întors în țară, a petrecut multe veri pe malurile Dunării și a propus trei variante de proiect. Una din ele a stat la baza propunerii făcută în 1955 de Gheorghe Dej lui Tito. Construcția a început în 1964 cu 20 de muncitori, pentru ca mai apoi 15.000 de oameni să muncească timp de 8 ani, până în 1972 când a fost inaugurată.
În urma formării lacului de acumulare au fost strămutate 7 localități pe malul sârbesc și
11 localități pe malul românesc printre care, Orșova, Ada-Kaleh, Ogradena, Vârciorova, Tisoviţa, Plavişeviţa. Cei mai afectați au fost localnicii din vechea Orşovă, acum aflată sub ape. La fel de traumatizați de strămutări au fost şi locuitorii de pe insula Ada-Kaleh, unde se aflau aproximativ 550 de oameni, majoritatea turci. După strămutare, o parte din locuitorii de pe insulă au plecat în Turcia, dar nu s-au putut adapta şi s-au întors în România.
Mi-am luat rămas bun de la Dunăre mulțumindu-i din tot sufletul pentru tot ce a împărtășit cu mine, pentru bucuria sentimentului de ”a știi”, pe care mi-a adus-o în inimă și am plecat spre locul unde pământul întinde mâna și atinge cerul…
Ionuț MIHALACHE
Jurnal de "călătorie" - destinația: întâlnirea cu sine, Eu și Tu (Noi) 