Am părăsit Rabat încă povestind despre cetate și despre cât de tare ne-a surprins. În același timp eram hiperactivați abia așteptând să punem mașina la treabă. Însă kilometrii treceau și nimic nu justifica cele 5 ore pe care navigația le arăta. Asfalt… un drum plin de viraje cu munți în depărtare, un drum ce îmi făcea poftă să fiu mai degrabă pe două roți.
Așa că și pe mine și pe Răzvan ne încercau sentimente amestecate. Pe de o parte pe măsură ce parcurgeam distanța ne dezumflam pentru că nu aveam parte de adrenalina la care speram, iar pe de altă parte nivelul curiozității creștea: De ce arată navigația în continuare 5 ore…. oare va urma ceva sau doar harta nu e up to date?
Și deodată… imediat ce am început să urcăm munții, și am intrat în Pasul Goderdzi, drumul s-a schimbat și am înțeles de ce 5 ore. Credeți-mă, în porțiunile bune viteza maximă a fost de 30 km/h și nu au fost prea multe. Mi-l amintesc pe Răzvan spunând: “În sfârșit se simte și mașinuța asta bine! E genul de drum ce îi place cel mai mult!”
Am început să urcam serpentinele, oprindu-ne destul de des pentru a admira peisajul ce se dezvăluia în fața noastră. Toamna își are Frumusețea ei aparte. Sunt atât de multe culori în pădure încât nu ai cum să nu fii recunoscător pentru ca avem acest dar al vederii. Și dacă ne gândim că noi percepem doar 1% din ce este acolo afară…. vă puteți imagina și concepe cât de magică este lumea în care trăim?
Peisajul, drumul desfundat, stâncă pe o parte și hău în partea cealaltă, cerul senin punctat doar de câțiva nori pufoși, au făcut ca urcarea să fie memorabilă și să ne încarce de frumos.
Am ajuns și într-un sat destul de sinistru… casele păreau a fi părăsite. Avea acest sat și o moschee amenajată într-o baracă, ce bineînțeles avea și o minaretă.
Pe la cota 2300, am găsit un lac de un verde smarald care se numea… ghiciți cum? Green Lake.
Peisajul e magnific, iar lacul limpede și ireal de verde. Am înțeles ulterior că se pot face și scufundări. Asa că Răzvane…. data viitoare 😉
La lac era și un grup de georgieni ce se pregăteau de un grătar. Cam ca la noi dar, totuși puțin diferit. De ce?
De asta:
Cred că va dura puțin până la masă…. :)))
De la lac, am început coborârea. Drumul continua să fie la fel de surprinzător iar pădurea multicoloră. Am ajuns la un baraj aflat în plină construcție, dar aproape finalizat. Este impresionant să îl vezi în întregime, să îi vezi maiestuozitatea și măreția. Abia așa îți poți da seama cu adevărat de ce poate face omul și de câtă muncă presupune. De asemenea, poate că am aruncat o ultimă privire asupra a ceea ce va urma să fie în întregime acoperit de apă pentru totdeauna.
Iarăși am rămas surprins de contrastul dintre aparența de popor cu un nivel de trai destul de scăzut și habotnicia și megalomania cu care construiesc.
După încă câțiva kilometri am ajuns la Podul Dandalo. Un pod de piatră arcuit construit peste râul Ajaristskali în apropierea satului Dandalo. Este una dintre lucrările unice ale ingineriei medievale georgiene. Lungimea podului este de aproximativ 20m, lățimea – 3,3m. Este de remarcat faptul că podul a fost construit în secolul IX – X și este încă în uz.
Nu știu de ce… dar m-a dus cu gândul la faptul că…. ar fi minunat dacă am conștientiza că ne-am născut să construim poduri între inimi și nu ziduri de înstrăinare!
Mi-am amintit de o poveste foarte interesantă… Doi frați care trăiau în gospodării alăturate au avut un conflict. A început cu o mică neînțelegere și a luat amploare până când s-a produs dezbinare între cei doi. Totul a culminat cu un schimb de cuvinte dure, urmate de săptămâni de liniște… în care nu și-au mai vorbit.
Într-o dimineață, cineva a bătut la ușa fratelui mai mare. Când a deschis ușa a văzut un bărbat cu unelte de tâmplărie.
“Caut de lucru pentru câteva zile, a zis străinul. Poate aveți nevoie de mici reparații aici, în gospodărie, eu v-aș putea ajuta”.
“Da, a zis fratele mai mare. Am ceva de lucru pentru dumneata. Vezi acolo, pe partea cealaltă a râului, locuiește vecinul meu. Mă rog, de fapt este fratele meu mai mic. Vreau să construiesc un gard de doi metri înălțime, nu vreau să-l mai văd. Eu plec la câmp, la treburile mele, dar aș vrea ca până mă întorc diseară, dacă se poate, să fie gata”.
Tâmplarul a muncit mult, măsurând, tăind, bătând cuie. Aproape de asfințit, când s-a întors de la câmp fratele mai mare, tâmplarul tocmai terminase treaba. Uimit de ceea ce vede, fermierul a făcut ochii mari și a rămas cu gura căscată.
Nu era deloc un gard de doi metri. În locul lui era un pod care lega cele două gospodării peste râu.
Tocmai în acel moment vecinul lui, fratele cel mic, venea dinspre casa lui și, copleșit de ceea ce vedea, și-a îmbrățișat fratele mai mare și i-a spus:
“Ești un om deosebit, să te gândești tu să construiești un pod așa de frumos după tot ce ți-am spus și ți-am făcut! Iartă-mă, frate!”
Şi s-au iertat.
Tâmplarul, văzându-și treaba terminată, începu să-și adune uneltele ca să plece într- ale sale.
“Așteaptă, stai, i-a zis fratele cel mare. Mai stai câteva zile. Am mult de lucru pentru dumneata”.
“Mi-ar plăcea să mai rămân, a spus tâmplarul, dar mai am multe poduri de construit…”
”Oamenii construiesc prea multe ziduri și prea puține poduri!” – Isaac NEWTON
Spre seară am ajuns în Batumi, simțind parcă că au trecut trei zile și nu doar una. De ce? Pentru că pare greu de crezut că încap atâtea experiențe în una singură.
Batumi…m-a primit cu o surpriză și încă o dorință împlinită… dar despre asta… în capitolul următor 😉
Ionuț MIHALACHE
Jurnal de "călătorie" - destinația: întâlnirea cu sine, Eu și Tu (Noi) 