„Coco” – să ne amintim

Coco, un film de animație din 2017 produs de Pixar Animation Studios și lansat de Walt Disney Pictures. Bazat pe o idee originală a lui Lee Unkrich, este regizat de el împreună cu Adrian Molina. Este povestea unui băiat de 12 ani care călătorește în lumea spiritelor pentru a-și reântâlni familia și a-și regăsi menirea de a fi muzician.

Atunci când alegem să ne naștem, venim cu o anumită viziune de la naștere, cu un dar pentru această lume. Ne desprindem din întreg pentru a experimenta lumea Pământ dar nu venim doar pentru a experimenta și a învăța ci și pentru a oferi darul nostru pentru această lume. Unii pot face lumea mai frumoasă prin tabourile pe care le pictează, alții prin dansul lor, alții prin cuvinte, unii prin muzica lor și tot așa fiecare are ceva aparte pentru acestă lume. Pentru a afla darul pe care îl ai tu de oferit, nu trebuie decât să dai la o parte ceea ce e în plus așa cum Michelangeo dădea la o parte surplusul din fiecare bloc de marmură ce ajungea în mâinile sale pentru a scoate la lumină statuia din el. Așa și Miguel în Coco, a descoperit darul său…muzica. Indiferent cu câte straturi a fost acoperit de către familia sa, darul a ieșit la suprafață. Nimeni și nimic nu te poate opri să devii cine și ce ai fost menit să devii și nu este niciodată prea târziu pentru a face asta.

Fiecare din noi este suma strămoșilor săi, purtăm cu noi atât amprenta genetică cât și memoria acestora. Purtăm astfel în noi suma întregii umanități de până acum, atât de importanți suntem. Fiecare din noi este un ”harddisk biologic” pe care este înmagazinată istoria lumii.

Coco – este și despre faptul că putem muri de fapt de mai multe ori. Una este moartea fizică, atunci când ne desprindem de corpul fizic. A doua moarte este cea în care murim prin uitare. Murim cu adevărat atunci când nimeni nu își mai amintește de noi. Cred că noi oamenii rămânem în memoria celorlați mai degrabă pentru cine am fost (nu mă refer la statutul social) și ce am făcut. Pentru bunurile sau valorile materiale pe care le-am avut, vom rămâne în memoria cuiva doar pentru o scurtă durată de timp. Așa că, haideți să înțelegem că viața mai este și despre a fi trăită și despre a face și nu doar despre a avea.

Cea mai cruntă moarte cred eu, este moartea prin uitarea de sine. Murim câte puțin în fiecare zi atunci când uităm de noi, când uităm cine suntem, când ne uităm darul și pentru ce am venit. Știu, e greu să faci doar acel lucru care îți aduce bucurie interioară și care îți dă motiv să te trezești dimineața, darul tău către lume. Societatea în care trăim e construită astfel încât să ai nevoie de MZ-ei , pardon Bani, pentru a conviețui și atunci ne construim un serviciu (job) care să ne ofere asta. Dar nu este imposibil să îți dedici măcar 10 min pentru menirea ta. Te va face să redevii ”mic” astfel încât să faci lucrurile cu inimă de copil și să înflorești.

Oricine se poate împiedica și rătăci pentru o vreme, dar asta nu înseamnă că este pierdut pentru toată viața. Așa că haideți să fim mai iertători, în primul rând cu noi înșine și hai să ne uităm dimineața în oglindă pentru a ne aminti cine suntem și ce dar avem de oferit. Dar… e nevoie să ne uităm dincolo de imaginea ce ne-o reflectă oglinda, noi suntem mai mult decât corpul nostru, suntem mai mut decât respirația noastră, suntem mai mult decât imaginea pe care ne-am creat-o despe noi sau cea pe care ne-a hrănit-o alții. Să ne amintim în fiecare zi că am fost cândva copii cu un vis și să continuăm să îl visăm cu inimă de copil pentru ca în loc să murim câte puțin în fiecare zi prin uitarea de noi, să înviem puțin câte puțin în fiecare zi.

Putem începe prin a ne uita la Coco și să îl redescoperim pe Miguel din fiecare din noi.

Ionuț Mihalache