4000 de km de bucurie interioară pe două roți – Ziua 8

45081647_2164525420244519_1817169983986204672_nAșadar iată-mă în Brașov, ajuns la Biki, cam amorțit ce-i drept și înghețat de frig. Bianca, nepoata mea se mutase de o zi în Brașov pentru că și-a ales să urmeze facultatea acolo și ardea de nerăbdare să îmi prezinte noul ei apartament. Am intrat abia după ce mi-am promis în gând să respect regulile casei, chiar și după ce voi fi plecat. Am mai stat la povești până târziu spre ora 02:00 noaptea pentru că urmau să ajungă și cumnatul meu și nepotul meu Tudor de la Iași cu restul de bagaje al Biancăi.

Bianca și Tudor, nepoții mei de care sunt foarte mândru și de la care am ce învăța în permanență. Îi admir foarte mult pe Criss și Seby, sora și cumnatul meu și sunt un exemplu de urmat pentru mine, pentru felul în care s-au poziționat față de copii lor. Le-au oferit încredere și spațiul să se dezvolte fără impuneri. Admir la Biki forța și curajul de care dă dovadă chiar dacă are doar 40 de Kg cu bătaie pe cântar, concomitent cu o sensibilitate și compasiune față de ceilalți ieșite din comun. Tudor, un exemplu de autenticitate pentru  mine. Curajul de a fi fără mască indiferent de situație, de a spune sincer ceea ce gândește și de a-și susține ideile. Amândoi au o iubire mare pentru animale și oricând ar renunța la porția lor de mâncare pentru a hrăni un animal flămând. Poate că sunt subiectiv, fiind nepoții mei, dar cu adolescenți ca ei… am încredere în viitor.

Am mai stat la povești încă vreo oră, încercând să le ofer crâmpeie din ceea ce am trăit pe drumul până la Brașov.

A doua zi, ziua 8… ultima etapă spre Iași… Depănând deja lecții… amintiri… trăiri, gânduri, nici nu am băgat de seamă când am ajuns pe dealul Măgura din Bacău. De aici..încă doi pași și aveam să mă găsesc la Iași.

La ieșirea din Roman spre Iași, am avut parte de un eveniment mai puțin plăcut care m-a făcut să mulțumesc lui Dumnezeu pentru faptul că m-a păzit de accidente în drumul meu, că mi-a dat știința de a fi prudent. Pentru că uitându-mă în spate, în cei 4000 de kilometri chiar nu am avut nici un incident nici măcar un singur moment în care să mă fi simțit măcar pus în pericol de vreun alt participant la trafic. Mergeam cu circa 50-60 de kilometri la oră, fiind pe raza localității. Mașina din fața mea, față de care aveam cam două lungimi de mașină distanță, a schimbat banda și am observat că o mașină staționa lângă axul drumului pentru a vira la stânga. Mă uit în oglindă și văd un alt motociclist ce venea puțin cam tare din spate. Semnalizez dreapta, mă duc mult spre exterior, aproape de acostament, cu gândul să îi las loc să treacă pe lângă  mine în caz că vine prea tare și nu va avea timp să reducă viteza. Mă uit iar în oglindă să văd dacă vine și exact în acel moment am auzit bufnitura și l-am văzut proiectat în aer și căzând pe cupola mașinii oprite. Desigur că am intrat pe pilot automat, am întors în primul loc ce mi-a permis și am oprit la accident. Experiența evenimentelor de acest gen la care am mai fost de față, mi-a dat calmul necesar să știu ce am de făcut și ce să nu las pe alții să facă până la sosirea echipajelor de salvare și poliție. Din fericire, motociclistul era conștient și acuza dureri doar în zona inghinală și umăr. Am oprit poporul binevoitor de a ajuta să nu îl miște de pe capotă pentru că nu se știe ce leziuni are și să nu scoată motorul înafara carosabilului deoarece este accident cu victimă.  Am ridicat motocicleta de jos fără a-i schimba poziția, deoarece curgea benzină din rezervor pe carosabil, existând astfel pericol de incendiu. I-am deconectat bateria iar localnicii m-au ajutat cu un bidon și un furtun pentru a scoate benzina din rezervor. Fiind spart, benzina continua să curgă.. Ghinion, rezervorul plin ochii, săracul om, abia ieșise la plimbare… După sosirea salvării l-am lăsat în grija lor și abia atunci mi-a revenit pulsul, și parcă m-am trezit dintr-o bulă temporală. Abia atunci am avut timp și pentru emoții, mi-am dat seama că până în acel moment am funcționat oarecum pe pilot automat… un fel de instinct.  Mi-am amintit ce mi-a spus în momentul în care l-am întrebat dacă vrea să sun pe cineva.. ”Nu, pentru că s-ar alarma și și-ar face griji și nu vreau să îi sperii.” Ce suflet… chiar și atunci când se afla el într-o situație dificilă, tot la cei dragi lui se gândea.

După încă 70 de kilometrii am intrat în orașul meu drag, orașul ce m-a crescut și care m-a învățat atât de multe.

M-am dus direct la tatăl meu, se bucură de fiecare dată când mă vede și mereu îmi spune: ”Vino când poți, nu forța nota la serviciu!” 

Când eram mic, voiam să fiu ca tata. El era modelul meu. Erau și sunt unele lucruri pe care nu puteam și încă nu pot să le fac la fel de bine ca el. Am crescut și am observat că sunt unele lucruri pe care nu vreau sa le fac ca el.  Acum, sunt fericit că nu sunt ca tata! Pentru că sunt CA MINE! Și sunt fericit că sunt ca mine.

20180913_183650

20180913_183736Aici îl mai am doar pe Tata. Mama a plecat demult pe un alt cer. Indiferent de ce va fi, mereu le voi fi recunoscător pentru  darul ce l-au făcut ei aducându-mă pe lume pe mine. Pentru curajul și decizia lor de a da naștere unui copil. Pentru felul în care m-au crescut și mi-au făcut cunoscut ce înseamnă să lași loc de bună ziua. Pentru sacrificiile pe care le-au făcut pentru ca eu să am tot ce îmi era necesar. Pentru nopțile lor nedormite, pentru lacrimile lor, pentru bucuria lor, pentru toate câte au făcut pentru ca eu să pot să mă dezvolt, să cresc în cine sunt astăzi. Poate nu a fost totul optim mereu, dar a fost așa cum a trebuit să fie. Sunt doar doi oameni, care s-au străduit din toate puterile lor. Sunt părinții mei și îi voi iubi mereu.

În loc de ș-am încălecat pe-o șea și v-am spus povestea așa…

Cu ce am rămas după acest drum?

Pot spune cu mâna pe inimă că: ”my travels have changed me” – Franz KAFKA. Pentru că de când am pornit pe acest drum, cu fiecare zi, cu fiecare loc în care m-am oprit, m-am simțit oarecum ca în mitul peșterii lui Platon. Asemeni omului din peșteră, dar poate puțin altfel, limita adevărului meu s-a mutat în fiecare zi, am aflat ceva nou cu fiecare kilometru.

De la prietenul meu Robbie, am învățat că cel mai de preț dar pe care îl poți oferi iubitului/iubitei tale, este spațiul necesar de a fi autentic, de a fi el însuși. Asta nu înseamnă să fii de acord cu anumite comportamente sau atitudini nocive, ci abia atunci oferi spațiul pentru schimbare. Abia atunci măștile cad și nu își mai au locul. Ne trebuie mult curaj, dar avem nevoie doar de o secundă, pentru a redeveni NOI. Vă dau cuvântul meu de onoare, MERITĂ!  

De la Sarmisegetusa am aflat că sunt suma înaintașilor mei, că sinele pe care îl caut este defapt parte din ceva mult mai măreț. Am aflat, mi s-a confirmat că sufletul călătorește spre desăvârșire prin timp și prin vremuri.

De la Mănăstirea Prislop am învățat că, „Iubirea nu are marginile omului, nici spațiului, nici timpului. Nu piere niciodată, e puternică, încât străbate dincolo de mormânt şi ajunge pe cel iubit. Străpunge iadul, care nu-i poate sta împreună şi străbate cerul”. – Arsenie BOCA

De la Cascada Bigăr, am învățat că doar atunci când este dragoste adevărată, doare atât626368e5a31bb08e376f397b1e6a8271394492397 de tare. ”Moartea” și jertfirea sinelui pentru a te transforma și a renaște în iubire, pentru ca 1+1 să fie egal cu 1, asta îmi spune mie legenda cascadei Bigăr.

Ceea ce contează este faptul iubirii, nu persoana pe care o iubești.” – Mircea Eliade

Iubește pentru că iubești! Nu contează ce și cine este persoana pe care o iubești pentru cei din jur. Contează cine este pentru tine. Iubirea pe care o manifestăm  față de o persoană, o poate ridica dincolo de condiția ei. Atunci când iubești din toată ființa ta, de unde vine iubirea? De la persoana pe care o iubești? NU! Izvorul ei, se află în inima ta. Dar… Am simțit vreodată că iubim fără să fie nevoie ca persoana iubită să muncească pentru asta? Să fie nevoită să dovedească că merită iubirea? ”Să o/îl iubim doar pentru simplul fapt că există?”  – Anita Moorjani.

De la Dunăre, am învățat că, ”fără iubire, munții devin de neescaladat, mările și deșerturile de netrecut” – Gary Chapman. Dar că iubirea învinge mereu și găsește mereu o cale chiar de e nevoie să traverseze un continent și să sape prin munte.

De la Transalpina, am învățat să privesc cerul inimii mele și înainte de a acționa să îmi răspund la întrebarea din toate întrebările, cea mai grea. Să îmi răspund mie întâi DE CE.

Am încercat să împărtășesc cu voi atât cât îmi permite capacitatea mea de a scrie, nu neapărat ce am văzut pe unde am trecut, ci ceea ce am trăit pe unde am trecut.

Când mă uit în spate la timpul care a trecut în cei 4000 de kilometrii, îmi dau seama că dacă e să reflecte realitatea, îl voi măsura nu după numărul de respirații, ci după numărul de momente ce mi-au tăiat respirația. 

Acesta sunt EU cel de după 4000 de kilometrii și acestea sunt parte din toate câte le-am învățat despre mine. Ele toate vor rămâne ale mele. Sunt acum convins că, pot percepe doar realitatea care este de aceeași frecvență cu starea mea de conștiință. ”Tuturor ni se arată adevărul pe care suntem pregătiți să îl înțelegem”  – Eckhart TOLLE

Sunt doar un om călătorind prin experiența ce se numește VIAȚĂ, cu fiecare zi scriind povestea vieții mele. Sunt ”erou de poveste”, eroul poveștii mele. Asemeni lui  Harap-Alb, voi toți cei ce mi-ați ieșit în cale mi-ați fost și Omul Spân și Sfarmă Piatră și Zâna cea Bună și Omul Roșu… Vă mulțumesc pentru tot ce mi-ați oferit.  Am fost și Bigăr am fost și Soarele, sunt Ionuț. Am fost Lion prin tine și îți mulțumesc Lioness! Pentru ce? Pentru că exiști și … și atât!

4000 de kilometrii s-au sfârșit, dar nu și călătoria nu și povestea… sunt abia la început!

Să ne vedem cu bine

În ziua ce abia vine!

Ionuț MIHALACHE

4000 de km de bucurie interioară pe două roți – ziua 7 (partea a 3 a)

20180912_174349Șoseaua începea să șerpuiască din ce în ce mai des, iar aerul începea să aibă miros de pin, miros de munte. Doar un motociclist poate înțelege bucuria interioară pe care o simți atunci când te avânți pe două roți pe Transalpina. Dacă mai ai parte și de vreme bună, atunci poți spune că: ”Heaven is a place on earth!”

20180912_181207Transalpina este cel mai înalt drum din România care poate fi traversat cu motocicleta sau mașina, având punctul cel mai înalt în Pasul Urdele (la 2.145 m).

Transalpina este unul dintre drumurile-bijuterii ale țării, alături de Transfăgărășan. L-au folosit romanii, în timpul bătăliilor cu dacii. L-au folosit germanii, în timpul celor două războaie mondiale. Iar astăzi, pe exact același drum am mers și eu călare pe calul meu de fier.

Și cum urcam eu bucurându-mă de fiecare viraj, iar simt o înțepătură… de data asta în piept. Acum eram deja sigur ce este… nu mai aveam nici cea mai mică îndoială. Iar o viespe, am căutat repede un loc unde să pot trage pe dreapta. Nici nu știu când m-am descheiat la giacă și cămașă, dar cu mare grijă pentru că știu că așa cum pisica are nouă vieți și viespea înțeapă de mai multe ori. Na… ce să-i faci, mi-a trebuit ”erou de poveste”, trebuie să accept și provocările. Am reușit să scap de viespe, dar acul a rămas înfipt în piele suficient de sus încât să nu îl pot vedea cum trebuie și să-l scot singur. Mă uit în jur și vad un cuplu de tineri ce își făceau o fotografie. Mă apropii de ei, cu pieptul dezgolit și… și bineînțeles, m-am adresat lui. 🙂 Rugându-l dacă nu ar vrea să-mi scoată acul. S-a străduit cât a putut săracul om… dar nu a reușit. Bun la inimă ce-i drept dar.. nici că și-a lăsat prietena să încerce deși cu unghiile ei cred că ar fi reușit. Până la urmă, ori a ieșit singur ori am amorțit de eu tot, nu știu. Știu doar că de la un timp nu l-am mai simțit.

Sunt atâtea locuri frumoase pe Transalpina că nici nu știi unde să te oprești și chiar uiți să faci fotografii uneori. Atât de tare de cuprinde contemplarea.

FHD0134 (4)Și atunci, poți trăi senzația de unitate cu natura, cu cerul cu tot ce te înconjoară. Realizezi că poate că nici nu știi unde te afli. Că te afli în mijlocul necunoscutului… dar uneori se întâmplă ca în mijlocul necunoscutului să te găsești pe tine.

Este atâta frumusețe pe Transalpina, este atâta liniște, ești doar tu și cerul. Aici este loc doar pentru contemplare. Te poți abandona în frumusețe și îți poți auzi inima. Auzindu-mi inima, mi-am dat seama că cel mai mare compromis pe care îl poți face, nu este cel pe care îl faci față de ceilalți. Timpul vindecă și îți poți ierta compromisurile făcute față de oameni. Dar compromisul20180912_184752 pe care îl faci față de tine, față de inima ta… este cel care nu te va lăsa să dormi nopțile. Mi-am ascultat inima și am întrebat-o: câte compromisuri am făcut față de tine? Inima nu o poți minți, pe tine nu te poți minți. Tot ce facem e doar un compromis atunci când alegem în detrimentul a ce ne spune inima. Mintea? Mintea nu te apără… mintea dacă o lași să decidă singură și nu în comuniune cu inima, va decide în funcție de tot ce am moștenit din copilărie și de la cei care ne-au crescut, mintea este supusă instinctului de conservare. Este bun, dar cu moderație, pentru ca ne poate împiedica să vedem scânteia dintr-un om sau dintr-o oportunitate pe care viața i-a scos în calea noastră. Și atunci, ratăm lecția pe care o avem de învățat lângă acel om, sau din acea oportunitate.

Am făcut compromisuri față de mine, față de felul meu de a fi, purtându-mă altfel de cât sunt în anumite situații, pentru a da bine, pentru a nu deranja, pentru a mă face plăcut sau pentru a determina pe cineva să intre într-o relație cu  mine.

FHD0146M-am uitat în urmă, și am constatat că față de inima mea, cu adevărat față de inima mea, am făcut doar două compromisuri…. în două situații diferite. Unul a fost într-o situație în legătură cu mama mea. Atunci am ales să fac ce mi-a spus mintea și nu ce îmi dicta inima. Și așa e… nopți la rând acel compromis nu m-a lăsat să dorm. Încă mai mă bântuie uneori, dacă e să fiu sincer până la capăt. Dar umbra ce mă urmărește acum este umbra celui de acum și în ea văd aceeași bucurie interioară ce o văd și în mine și care își dorește să se desăvârșească prin împărtășire.

Al doi-lea compromis a implicat o alegere pe care am făcut-o în legătură cu cariera. Dacă la prima nu mai pot schimba nimic… în a doua situație, încă mai e vreme. M-am poziționat pentru prea multă vreme în funcție de ce va spune bunica, pisica, lumea, sau frica. La urmă voi răspunde față de inima mea și atât.

În liniștea aceea, fiind atât de aproape de cer încât dacă închizi ochii te poți simți nimeni, nicăieri și pretutindeni, când tu ești cerul și cerul este tu, poți pune acea întrebare din toate întrebările cea mai grea: DE CE?. 

Abia când dincolo de sine, simți că aparții defapt naturii și nu cuiva, în egală măsură cum nimeni nu îți aparține ție, îți poți pune acea întrebare din toate întrebările cea mai grea: DE CE?

Abia când ai curajul de a privi răspunsul în față, gata să nu faci nici un compromis față de inima ta, va veni răspunsul la întrebarea, de ce vreau asta, de ce vreau să fiu cu acea persoană, de ce aleg asta, abia atunci vei avea curajul să te întrebi cu adevărat. De câte ori nu m-am ferit de întrebare, pentru că am vrut să mă prefac că nu văd un răspuns pe care oarecum îl știam deja.

Și în ceea ce privește cuplul,  am făcut multe compromisuri de zi cu zi față de mine, folosind o mască sau măști. Dar atunci când m-am aflat cu adevărat la o răscruce și a trebuit să aleg… nu am făcut compromis față de inima mea. De aceea sunt unde sunt acum, și îmi cer iertare tuturor celor cărora poate că le-am provocat o suferință prin alegerile mele. Cel pe care l-am făcut față de inima mea în relația de cuplu, sper să îl pot ”repara”. De aceea sunt unde sunt acum…la 7 luni distanță de la efectul compromisului meu, și la 15 luni de compromis.

Fiind acolo eu cu cerul, am pus întrebarea DE CE. Inima mi-a răspuns sinceră ca de fiecare dată  și din acel moment sunt consecvent în a-i urma îndrumarea. Pentru că în momentul în care știi de ce, calea ți se deschide și poți găsi claritate în acțiunile tale. Indiferent de răspunsul pe care îl vei primi de la viață sau de ce va alege celălalt, tu vei rămâne cu bucuria că ți-ai urmat inima…no matter what!

Cerul mi-a răspuns înseninându-se și oferindu-mi bucurie pentru privire și suflet.

Această prezentare necesită JavaScript.

Am traversat Transalpina cu un zâmbet larg și plin de insecte cum numai un motociclist poate înțelege și aprecia. Am fost atât de furat de peisaj…/ încât nici nu am observat trecerea lui Cronos… și plecarea Soarelui.

20180912_195847M-a prins noaptea pe coborâre ceea ce nu e foarte plăcut datorită asfaltului de la noi dotat cu mijloace anti – adormire la volan. (a se înțelege gropi). A te prinde noaptea în pădure cu trafic zero pe motocicletă…. e destul de palpitant. Un lup nu poate intra în mașină dacă e încuiată, dar motocicleta chiar dacă o încui… tot se urcă lupul după tine pe ea. Și în momentul acela, mi-am amintit că ne petrecem atât de mult timp din viață gândindu-ne la ce am vrea să nu ni se întâmple în loc să ne gândim la ce am vrea să ni se întâmple. Așa că m-am hotărât să mă gândesc la cum aș vrea să mă aștepte la Brașov, Biki, nepoata mea, cu o pizza caldă, în loc să mă gândesc la cum mă așteaptă pe mine lupul ca pe o cină caldă.

Pentru ultimii kilometrii recunosc că am cam tras de mine… oboseala și frigul își spuneau cuvântul, dar puțin după miezul nopții am ajuns în Brașov, orașul Bisericii Negre și de unde în 1995 ”Cerbul de Aur a plecat după tezaur!” – Tony Grecu.

Cum și ce am povestit… prea obosit… parcă amintirea oboselii de atunci face ca ochii să mi se prelingă pe tastatură și acum. Așa că… ne vedem în episodul următor!

harta

Ionuț MIHALACHE

 

 

 

4000 de km de bucurie interioară pe două roți – Ziua 7 (partea a doua)

Dunărea nu a rămas în urmă, Ea doar și-a continuat drumul. La fel am făcut și eu și am ajuns … la Târgu Jiu. Ce este de văzut în acest orășel al României? Pe lângă oamenii ce îl locuiesc, aici se află o părticică din iubirea lui Brâncuși. O parte din trăirea sa sufletească.

Masa Tăcerii

20„Eu vreau să sculptez forme care pot da bucurie oamenilor”, spunea Brâncuși. Una dintre semnificațiile date sculpturii, este aceea că Masa Tăcerii ilustrează Cina cea de Taină, în care cei 12 Apostoli se află în jurul lui Iisus. Cele 12 scaune din jurul mesei sunt Apostolii, iar Masa îl reprezintă însuși pe Iisus.

Poarta Sărutului

„La început am săpat în piatră grupul celor două făpturi înlănţuite [..] după lung timp m-aRO_GJ_Poarta_Sarutului_din_Targu_Jiu_(8) purtat gândul spre chipul unei porţi prin care să se poată trece dincolo.”

Referindu-se la această sculptură, Mircea Eliade spunea: „Sunt unele teme din literatura noastră populară extraordinar de bogate din punct de vedere dramatic. De pildă Poarta, care împlineşte în viaţa poporului român rolul unei făpturi magice, care veghează la toate actele capitale din viaţa omului. Prima trecere pe sub poartă înseamnă aproape o intrare în viaţă, în viaţa reală de-afară. Poarta veghează la căsătorie şi pe sub poartă mortul e dus, solemn, spre lăcaşul de veci. Este, atunci, o reîntoarcere în lumea dintâi: ciclul e închis şi poarta rămâne mai departe, cu un om mai puţin, să vegheze alte naşteri, alte nunţi, alte morţi”.

Coloana fără sfârșit

20180912_162038Coloana fără sfârșit, reprezintă un adevărat „testament spiritual” al lui Brâncuși, un adevărat axis mundi, menit parcă să sprijine în veșnicie bolta cerului. Înaltă de 29,33 metri, este constituită din 16 module din fontă.

Coloana fără Sfârşit este, de fapt, opera centrală şi cea mai importantă a întregii creaţii a sculptorului Brâncuşi. În realizarea acestei coloane, Brâncuşi s-a inspirat din arta şi arhitectura populară de la 1800. Arhetipul românesc al Coloanei a fost recunoscut de către sculptor: ”Forma Stâlpului, simplă între toate, este aceea a unui stâlp de cimitir de la noi, un motiv simbolic arhaic pe care l-am reluat fără nici o îngâmfare de artist, aşa cum l-am aflat din bătrâni”.

 

Despre călătoria sa, Brâncuși spunea: ”Am fost trimis şi eu de mic copil la procopseală în20180912_162119 lume. N-am pierdut legătura şi nu mi-am scos rădăcinile pentru a umbla năuc pe Glob. A profitat şi arta mea. M-am salvat ca om. Anticii spuneau să-ţi iubeşti destinul? Eu mi-am iubit şi nu mi-am părăsit nici o clipă strămoşii şi filosofia lor, a naturalităţii. Împăcarea de sine se instaurează în sufletul tău când te priveşti ca un inel dintr-un lanţ nesfârşit al înaintaşilor şi când nu calci cu o iotă prescripţiile naturalităţii eterne. Ţăranii ştiu, de la mic la mare, ceea ce este bine şi rău. Tablele de valori sunt cuprinse în proverbe, în datini, în doctrina străbunilor şi în filosofia naturalităţii
Nu am pretenția de a mă compara cu Brâncuși în nici un fel, dar atunci când am citit ce a spus, mi-am amintit ce am simțit la Sarmisegetusa, acea legătură cu strămoșii. Suntem atât de diferiți, ne putem exprima fiecare într-o infinitate de moduri. Dar în esență, trăirea se poate regăsi ca fiind la fel, în sufletul fiecăruia dintre noi.

Am să redau mai jos o interpretare recentă a semnificației Coloanei, pe care am descoperit-o la momentul scrierii articolului. Încă o dată mi s-a confirmat că nimic nu e întâmplător, pentru că acest mesaj l-am primit fără să-l caut fix la momentul potrivit. A apărut în calea mea prin intermediul unei postări publice făcută pe Facebook de către un amic, Teodor și a fost realizat de Dudăl Șumdăl:

Această prezentare necesită JavaScript.

20180912_162313Am avut norocul să am parte de un cer senin și astfel să vad cum coloana atinge cerul, să văd cum ea este cu adevărat infinită așa cum și izvorul de unde izvorăște dragostea, este infinit. Unii poate mi-ar replica, da, dar doar atunci când este ”dragoste adevărată” Răspunsul meu? Există și altfel? Dacă nu e așa, nu e dragoste!

”Du-te! îmbrățișează Columna infinirii cu palmele mâinilor deschise. Apoi, înălţându-ţi ochii, priveşte-o – şi vei cunoaşte, astfel, într-adevăr, sinele cerului.” – Constantin BRÂNCUȘI

 

Eu nu am reușit să îmbrățișez Columna Infinirii, pentru că Poliția Locală nu m-a lăsat. Dar fiind acolo, am simțit sursa izvorului iubirii mele, i-am simțit infinitatea. Frica mea nu este că mi se va sfârși cândva iubirea pe care o pot oferi și nici că dacă nu ar mai fi EA, poate că nu se va mai găsi o destinație pentru iubire, ci îmi este frică că am putea rata o șansă ce ni s-a oferit, că am putea rămâne cu prea puțin timp în această viață și pentru iubire fără de… Pentru iubire și atât. Cu toate astea, îmi dă curaj și sunt cu totul de acord cu Freddie Mercury atunci când spune în 1986 că: ”One year of love is better than a lifetime alone”

 

Chiar dacă nu am îmbrățișat coloana, am înălțat totuși ochii și am găsit cerul. Și atunci… mi-am amintit că TU mi-ai spus indirect cândva într-o postare:

priveste-cerul

El știe!”

Am pornit imediat la drum dând galop calului meu de fier, care mi-a răspuns asemeni unui prieten de nădejde fornăind din ”nări” și punând la bătaie toți cei 42 de cai din ”inima” sa pentru a mă duce ca gândul și ca vântul,  spre a ajunge cât mai repede. Unde? Mai aproape de cer! De ce? Pentru a-l întreba de știe răspunsul la întrebarea, ”din toate întrebările…cea mai grea” – Alexandru ANDRIEȘ

Ionuț MIHALACHE

4000 de km de bucurie interioară pe două roți – Ziua 7 (partea 1)

Un zumzet ca de bondar mi-a alungat somnul și odată cu el visele… Of… aș mai fi stat în lumea lor… Mă uit pe geam, bondarul e în realitate motorul unei bărci de pescar. Luna plecase la culcare. Un abur plin de poveste se ridica de pe valurile molcome ale Dunării.

Pregătit de plecare mi-am luat la revedere de la noul prieten, paznic de nădejde al calului meu de fier.

Copiii și animalele sunt foarte sinceri… În călătoria mea în fiecare loc mi-am făcut un astfel de prieten.  Este atât de ciudată viața uneori.  Știu că de fiecare dată când o ușă ți se închide, o alta ți se va deschide, dar uneori simți cu toată ființa că ușa la care bați și stă închisă… sau doar se întredeschide, este ușa ta. Și atunci, Dunărea mi-a șoptit: ”Marinarii iscusiți nu s-au născut pe ape liniștite!”

20180912_080759Priveam Dunărea și mă gândeam câți alții au privit-o înaintea mea, văzând în malul celălalt poarta către libertate… Câți au fost dispuși înaintea mea să sacrifice totul pentru un vis… Câți au sacrificat TOTUL, până la urmă… Câți au văzut în Dunăre o cale spre și câți o piedică spre…. Și atunci am înțeles că tot ceea ce ne înconjoară este oglinda interiorului nostru, că așa cum frumusețea este defapt în ochii privitorului, tot așa suntem creatorii propriei realități.

Clisura Dunării este un drum nemaipomenit pe care merită să mergeți măcar o data în viață. Dunărea a tăiat în munte și a creat locuri minunate.

Această prezentare necesită JavaScript.

IMG_0066Acest arhetip al  transformării, al transcenderii necesare pentru a  împlini iubirea destin, destiny love, m-a urmărit în toată călătoria mea prin poveștile, legendele spuse de locurile în care am ajuns. Am descoperit astfel că această învățătura ne-a urmărit ca popor prin timp și vremuri… Ea apare în basme, legende și chiar în poezii. Eminescu cred că este un exemplu suficient. Tot ce pot să vă spun este că a devenit un lait-motiv al călătoriei mele fără să îmi fi propus asta. Poate că starea mea interioară a atras asta. Dar, mai știu și că fiecare din noi va auzi doar ”adevărul” pe care este pregătit să îl audă și doar la momentul potrivit.

Și atunci a venit în calea mea legenda Dunării..

“Se spune că, pe vremea când oamenii nu trăiau încă pe pământ, Luna s-a îndrăgostit deIMG_0176 Soare. În fiecare sfârșit de zi îi ieșea înainte, îmbrăcată într-o rochie argintie, din raze de lumină. Era atât de frumoasă și de luminoasă, încât cerul rămânea înmărmurit la vederea ei și niciun nor nu îndrăznea să o umbrească. Dar Soarele nu avea ochii pentru ea: el era îndrăgostit de o stea mică și îndepărtată, aflată undeva la marginea galaxiei, pe nume Dunărea. Steluța, îi împărtășea iubirea, așa că Soarele a cerut-o de soție.
La auzul acestei vești, obrazul Lunii s-a întunecat și razele i-au pălit, iar în inima ei s-a strecurat gelozia.
– O să-mi plătești, tu, Soare, suferința asta! Am să mă răzbun, iți jur.
Îndurerată, Regina nopților a chemat la sfat trei duhuri rele, care să o sfătuiască.
– Dacă Soarele nu e al meu, atunci nu vreau să fie al nimănui altcuiva! Le-a cerut ea nălucilor.
– Fii pe pace, regină! Oricât de mare va fi iubirea Soarelui pentru steaua aceea, noi știm cum poți să-i desparți! Și nălucile i-au șoptit Lunii cum să facă să-și răzbune dragostea rănită.
Când a venit ziua nunții, Luna și-a pus cea mai frumoasă rochie și a venit să le ureze fericire mirilor. Doar că, în spatele surâsului ei, se ascundea un gând înfiorător! Îndată ce Dunărea a rămas singură, Luna s-a apropiat de ea și i-a șoptit amenințător: Te blestem să nu te bucuri niciodată de mirele tău!IMG_0168
De nicăieri s-au ivit cele trei duhuri rele, care au azvârlit biata stea de pe cer tocmai în mijlocul unui codru întunecat, în Munții Pădurea Neagră. Acolo Dunărea s-a prefăcut într-un lac adânc și rece, pe care Soarele n-avea să-l vadă niciodată, din pricina pădurii de nepătruns.
A plâns Dunărea multe zile și la fel de multe nopți de dorul Soarelui, până când a fost auzită de o zână bună care trăia în apropiere.
– Cine ești și de ce plângi? se mira zâna, care nu mai pomenise lac însuflețit.
– Zână bună, am fost cândva o stea pe cer! Geloasă pe iubirea Soarelui pentru mine, Luna m-a blestemat să mă prefac în apă stătătoare. Fii bună, nu vreau decât să pot privi chipul frumosului meu mire!
Înduplecată, zâna a preschimbat Dunărea într-un râu, care curge de atunci spre răsărit, spre marea cea mare, spre locul de unde se ridică Soarele pe cer. În fiecare dimineață, Soarele răsare dintre apele mării și  își îmbrățișează iubita. Astfel iubirea lor a depășit barierele lumii, în ”tărâmul împlinirii dorului”

Șoseaua urmărea Dunărea în drumul ei spre întâlnirea cu iubitul ei Soare, la Marea cea Mare, șerpuind printre stâncile albe și colțuroase. După un viraj, mi-a apărut în cale în toată măreția sa străjerul tărâmurilor noastre de legendă, Decebal.

IMG_0140Chipul lui Decebal a fost construit în zona Cazanelor Mici, pe malul stâng al Dunării, în golful Mraconia. Locația este una deosebit de frumoasă, pentru că poate fi admirat fluviul șerpuind printre stâncile împădurite, printre care răsare și cea cu imensa sculptură. Mai mult decât atât, punctul unde a fost sculptată stânca este și locul cu cea mai mare adâncime a apei și anume 120m.

Chipul lui Decebal are o dimensiune totală de 55m înălțime și 25m lățime.

  • Are cu 6m mai putin decât Statuia Libertății și cu 8m mai mult decât Monumentul lui Hristos de la Rio de Janeiro. Construcția a durat 10 ani și a costat peste 1 milion de dolari.

12 sculptori alpiniști au lucrat la realizarea sculpturii pe parcursul celor 10 ani, sub conducerea sculptorului din Orșova, Florin Cotarcea. Procesul de creație a început cu defrișarea copacilor și a continuat prin curățarea rocilor și dinamitarea stâncii. Cei care au lucrat la realizarea colosului de piatră s-au supus numeroaselor pericole din zonă, printre care viperele, căldura de pe timpul verii și înălțimea periculoasă. Cu toate că s-au numărat și câteva incidente pe parcursul construcției, sculptorii au scăpat ușor, chiar și după o cădere în gol și o mușcătura de viperă, spun localnicii.

Cu ciocanul pneumatic, șpițul și barosul sculptura fost finalizată în anul 2004. Cea mai mare sculptură realizată în piatră de pe teritoriul Europei a fost finanțata şi promovată de istoricul Iosif Constantin Drăgan. Sub Chipul lui Decebal este săpată în stâncă inscripția, în latină: DECEBAL REX – DRAGAN FECIT (Regele Decebal – făcută de Drăgan).

IMG_0153M-am îmbarcat la bordul unui mic vaporaș pentru că  inima nu mă lăsa să plec fără a face o plimbare pe drumul de ape. În timp ce vaporașul înainta ușor în susul Dunării, legănat de valuri… în minte și-au făcut loc două versuri. Câtă putere pot avea cuvintele când ai ceva a spune și nu sunt înșirate doar din coadă ca să sune. Câtă inspirație divină a avut Mihaela Mihai atunci când a reușit să exprime în 12 cuvinte, 2 versuri o trăire atât de profundă: ”De-ai fi tu salcie la mal / M-aș face râu la umbra ta.” Iar, această idee de a fi gata pentru a accepta transformarea, transcenderea pentru împlinirea dragostei.

Alegere perfectă și deloc întâmplătoare, deoarece așa am ajuns la Peștera Veterani.

La peștera Veterani nu poți ajunge decât pe apă. Cunoscută și sub numele de „Peștera lui Veterani“, „Peștera din Pînza Curii“ sau „Peștera Piscabara”, grota este situată la o înălțime de circa 70 de metri deasupra apei, cu o lungime totală de 173 de metri și o lățime de 40 de metri. În anul 1400, Imperiul Austriac  a ridicat aici o fortăreață. În 1692, fortăreața este condusă de generalul austriac de origine italiană, Friedrico Veterani de unde se trage și actualul nume.

Dar istoria acesteia este cu mult mai veche. Ea este  considerată  sanctuarul lui Zamolxis,IMG_0181 iar legendele locului spun că, în peșteră, dacii au avut mult timp un altar unde se închinau lui Zamolxis și în cinstea căruia făceau sacrificii.

Legendele locului mai spun că prin spărtura din peretele peșterii, dimineața, intra o rază de soare ce cădea exact pe altarul pe care dacii îl foloseau la ritualuri.

Iar aceeași senzație asemeni celei trăite la Sarmisegetusa. Am închis ochii și am deschis inima, am simțit sub picioarele mele ”greutatea” pașilor ce au fost pășiți cu mult înainte. Simți gânduri rămase în unghere întunecate din peșteră. Ecoul vorbelor spuse dincolo de vremuri și de timp încă mai vibrează în pereții peșterii.

Am lăsat Peștera Veterani să își spună legenda încă pe atâta vreme și altor ”călători” ce vor simți chemarea să îi pătrundă misterele. Barca m-a dus la mal unde am încălecat și am continuat drumul până am găsit un restaurant pe malul Dunării unde să fac un mic popas. Pofta de a mânca un pește din Dunăre stăruia insistent în stomac și în minte.

M-am așezat pe terasă, aproape de apă unde soarele îmi încălzea cu razele lui fața. Desigur… am început cu un borș în care puteai simți gustul curcubeului dat de îmbinarea celor patru feluri de pește. Nefiind momentul pentru un pahar de vin, am ales o bere fără alcool, o bere radler. În timp ce așteptam cuminte porția mea de pește prăjit așternut lângă o grămăjoară de cartofi natur, mă răcoream cu berea mea radler. Am sorbit din sticlă, privind liniștit apele molcome ale Dunării. Am simțit atunci ceva pe limbă și în naivitatea mea, am trimis o sinceră felicitare producătorului berii, gândindu-mă: Ce tare… de când nu am mai fost acasă au început să pună flori de soc în bere…” Am simțit o mică înțepătură și imediat mi-am amintit că florile de soc nu mușcă, nu înțeapă. Da.. era o biată viespe… Imediat gânduri de panică… au apărut. Dacă mi se umflă limba? Mă și imaginam cu limba dând pe afară… Atunci, mi-am amintit de o vreme de demult, pe când spuneam poezia ”Pătlăgică nas umflat” și mi-am dat seama că salvarea mea e pătrunjelul. Am fugit spre bucătărie și în drumul meu m-am întâlnit cu ospătărița. Am rugat-o dacă îmi poate aduce pătrunjel. M-a privit mirată arătându-mi farfuria ce avea câteva firmituri de pătrunjel presărate pe cartofi. I-am făcut semn că e prea puțin și mi-a adus o legătură, să mulțumească moldoveanul din mine. Am băgat smocul de pătrunjel în gură și am început să-l mestec sub privirea ei mai mult decât mirată. Combinația dintre efectul magic al pătrunjelului și faptul că viespea era cam înecată deja atunci când m-a înțepat, m-a salvat de la situația de a merge pe motocicletă cu jumătate de limbă pe afară, eventual atârnată pe rezervor. 🙂

Am continuat să urmăresc Dunărea în drumul ei spre Marea cea Mare până la Porțile de Fier, locul unde oamenii au încercat și reușit să folosească acestă forță a ei ce o împinge înainte, pentru a aduce lumină în case.

646x404Am vizitat muzeul, în care am găsit povești despre Ada-Kaleh, despre o veche civilizație ce a trăit pe malurile Dunării , una din cele mai vechi așezări stabile din Europa. Ideea amenajării unei hidrocentrale pe Dunăre, vine încă din anul 1922 și aparține lui Dorin Pavel, născut în zona Sebeșului. După ce a studiat la Zurich, s-a întors în țară, a petrecut multe veri pe malurile Dunării și a propus trei variante de proiect. Una din ele a stat la baza propunerii făcută în 1955 de Gheorghe Dej lui Tito. Construcția a început în 1964 cu 20 de muncitori, pentru ca mai apoi 15.000 de oameni să muncească timp de 8 ani, până în 1972 când a fost inaugurată.

În urma formării lacului de acumulare au fost strămutate 7 localități pe malul sârbesc șiinsula-ada-kaleh10 11 localități pe malul românesc printre care, Orșova, Ada-Kaleh, Ogradena, Vârciorova, Tisoviţa, Plavişeviţa.  Cei mai afectați au fost localnicii din vechea Orşovă, acum aflată sub ape. La fel de traumatizați de strămutări au fost şi  locuitorii de pe insula Ada-Kaleh, unde se aflau aproximativ 550 de oameni, majoritatea turci. După strămutare, o parte din locuitorii de pe insulă au plecat în Turcia, dar nu s-au putut adapta şi s-au întors în România.

Mi-am luat rămas bun de la Dunăre mulțumindu-i din tot sufletul pentru tot ce a împărtășit cu mine, pentru bucuria sentimentului de ”a știi”, pe care mi-a adus-o în inimă și am plecat spre locul unde pământul întinde mâna și atinge cerul…

IMG_0197

Ionuț MIHALACHE

 

 

 

4000 de km de bucurie interioară pe două roți Ziua 6 – Only love can hurt like this…

Abandonându-mă sufletului să îmi ghideze pașii, acceptându-mi  inima pe post de navigație, am ajuns într-un loc ce avea să mă învețe despre iubire…

IMG_0052

Cascada Bigăr… o minune a naturii, este cea mai frumoasă cascadă pe care am văzut-o vreodată. Am rămas mut de frumusețe… Natura, creează atâtea miracole în jurul nostru, trebuie doar să ne deschidem ochii și inima să le putem vedea. Se spune că ”frumusețea e în ochii privitorului.”

Deasupra cascadei se află o mică grotă, la baza căreia ”călătorii” își aduc tributul lor iubirii. L-am adus și eu pe al meu, pentru noi. Acum va fi acolo, martor al gândului meu bun pentru noi doi, pentru căutarea mea către EU, TU ..NOI.

20180911_191018

Legenda cascadei a rezonat cu ceea ce cred eu, cel de acum, despre iubire și mesajul ei a pătruns până în adâncul sufletului meu, răscolindu-l, născând dorința de a pune în cuvinte toată trăirea aceasta. Este atât de activă încât nu o pot ține doar pentru mine. Sunt doar un purtător al mesajului și cine l-ar putea transmite mai bine decât cineva care îl trăiește prin fiecare celulă a sa.

Demult, trăia pe meleagurile mirifice ale văii Almăjului, o familie de țărani gospodari, a cărei singură amărăciune era faptul că nu aveau un copil. Într-o noapte, femeii i se arătă în vis o vrăjitoare, care îi spuse că doar dacă va bea apă de la izvorul de sub stâncă, va naște o fată, căreia nu-i va fi îngăduit niciodată să se îndrăgostească dacă va dori să trăiască. 20180911_190156Femeia merse la izvorul de sub stâncă, bău apă și nu după multă vreme, născu o fetiță. Copila fermeca cu privirile orice ființă omenească care stătea în preajma-i, iar mai târziu deveni o fecioară râvnită de toți flăcăii ținutului, însă inima ei tânjea după un singur flăcău, după Bigăr. Simțind primejdia morții, tatăl său o închise în grota de deasupra izvorului dintre lumi. Strigătele disperate ale fecioarei, fură auzite de către vrăjitoare, care îi șopti: Singurul lucru pe care pot să îl fac pentru tine, este să îți transform părul într-o cascadă pe care vor aluneca lacrimile tale. Vuietul cascadei îl vor aduce aproape de tine pe cel pe care îl iubești, dar nu veți putea niciodată trăi în această lume. El va trebui să moară înecat în lacrimile tale și tu vei muri odată cu el pentru a renaște apoi, în cealaltă lume, în ”tărâmul regăsirii dorului”. Toate se petrecură cum sortise vrăjitoarea iar cascada a rămas mărturie a iubirii care a învins limitele ființei umane.

Și atunci am început mai întâi să îmi pun întrebări. ”Nimic din ce-i din întâmplare nu-i întâmplător”, spune un vechi prieten și coleg. Nici un loc în care ajungem nu este întâmplător. Nu știam că voi ajunge la Bigăr. Dar atunci când te abandonezi, sufletul îți va direcționa pașii astfel încât să ajungi în locurile care să te ajute să înțelegi, să te ajute să îți amintești. Tot ce ai de făcut este să fii cu inima deschisă.

Mă simt obligat să dau credit pentru  sub – titlu, unui prieten. Lui Adrian, un om pasionat de ceea ce face. Dacă mă gândesc mai bine, pasionat este puțin spus… Un om care trăiește pentru ceea ce face și trăiește ceea ce face și anume astrologie. Titlul postării mele, a pornit de la un articol al său: https://www.animamundi.ro/only-love-can-hurt-like-this-2/.

Noi suntem diferiți dar ne și asemănam… ne asemănăm în arhetipuri. Cu siguranță nu întâmplător a rămas în legendele populare ideea că steaua sub care te-ai născut îți influențează .. poate nu viața, dar felul în care reacționezi în anumite situații și felul în care iei anumite decizii. Eu, sunt un Venus – Pluto…
Adi, spune în felul următor despre cum iubește un Venus – Pluto:

blog 14.08(1)iubire pasională, dragostea care consumă ființa cuiva, iubire transformatoare, experiență erotică transformatoare, a iubi cu toată ființa și cu tot sufletul, a fi copleșit de intensitatea elementară, pasiune pentru frumos, experiențe profunde de percepere a frumosului, intensitate estetică, experiențe artistice extrem de reale transformatoare; impuls intens de a crea frumusețe și de a se înconjura de aceasta, impuls puternic de a se angaja în relații sociale și romantice, a fi dispus să riști totul pentru dragoste

Ce pot eu să spun este că, persoana pe care o ai în gând seara când mergi la culcare și  dimineața la trezire, este ori sursa suferinței tale celei mai profunde sau sursa iubirii tale celei mai profunde. Se întâmplă însă să fie și amândouă în același timp… Suferința din dragoste, este asemeni zahărului. Este o dulce otravă ce o înghiți de bună voie. Este asemeni luminii becului de care se simte atras fluturele.

Cum iubesc eu…acum? Așa cum iubește fluturele lumina. Deși știe că e posibil că își va arde aripile, o iubește atât de mult încât le jertfește cu toată inima chiar și pentru doar o secundă de ”lumină”.

Mă izbesc uneori de peretele de sticlă al globului în care destinația iubirii mele se închide. Dar continui să mă izbesc iară și iară pentru că o forță mai presus de mine și de ea, mă face să știu că în mine stă puterea de a trece prin acest zid fără a fi nevoie să îl sparg.
Mă consumă, mă arde, pe interior și ma face în același timp să fiu viu, această iubire. Mă face ca în permanență să îmi doresc și să acționez pentru a ”crește”, mă potențează, mă face să îmi aflu limitele și să trec dincolo de ele. Mă face să îmi privesc în față și divinul și îngerul decăzut din mine. Văd și frumoasa și bestia din mine. Dar bestia devine frumoasa la atingerea magică a unei șoapte de iubire. Iubirea este transformatoare. Sunt gata să îmi ard aripile în zbor, pentru că astfel voi renaște. Nu există „să-ți găsești jumătatea.” Pur și simplu într-o zi întâlnești un om de lângă care nu mai vrei să pleci niciodată.

”Moartea” și jertfirea sinelui pentru a te transforma și a renaște în iubire, pentru ca 1+1 să fie egal cu 1, asta îmi spune mie legenda cascadei Bigăr.

Asta este ceea ce am aflat, asta este ceea ce sunt gata să fac, de asta sunt asemeni fluturelui. Despre asta îmi vorbesc amintirile mele, de asta îmbrățișarea ei îmi răscolește sângele până la ultima globulă roșie. Să te oferi total, dezgolit de măști și vulnerabil. Iată-mă, sunt EU mă ofer pe mine EI, pentru că am încredere în iubire.

De asta EA. Pentru că este tot Venus – Pluto și mai mult de atât, pentru că ne-am căutat și întâlnit prin timp și vremuri. Misiunea mea? Să mă transform prin iubire. După asta tânjește sufletul meu. I-am distras atenția în fel și chip până acum oferindu-i țeluri legate de carieră… Dar atunci când sunt doar EU cu mine, știu ce își dorește sufletul meu cu adevărat.

Mă simt de asemenea obligat să dau credit pentru titlu și  melodiei care mi-a răspuns la  o întrebare. Pentru că sunt momente când te cuprinde îndoiala… E iubire sau obsesie? Dar așa cum am aflat din filmul ”Life of PI”, îndoiala este cea care menține credința vie. Această melodie  a venit în viața mea atunci când aveam starea necesară să o înțeleg. Felul în care  cuprind în versuri și muzică acestă stare sufletească, acestă explicație, acest adevăr absolut, Diane Warren cea care a compus piesa și Paloma Faith, cea care a interpretat-o, mi-a răscolit sufletul. Dealtfel și ele Venus – Pluto, după cum am aflat de la Adi.

 

Așadar, de unde știu că este dragoste și nu obsesie? Pentru că doar dragostea poate să doară în acest fel. Pentru că doar dragostea poate genera sentimentul de cuțit ce taie direct prin sufletul tău atunci când EA se îndepărtează. Să simți că până și celula din vârful degetului mic de la piciorul tău drept se înfiorează atunci când te sărută EA. Să ai puterea de a fi atât de atent încât să auzi foșnetul genelor EI atunci când clipește. Să simți că motocicleta ta este Pegasus atunci când călărești înconjurat de brațele EI. Să simți că adormind în brațele EI nimic nu te poate atinge. Să îți dorești să o privești când doarme în brațele tale fiind recunoscător pentru încrederea pe care ți-a acordat-o abandonându-se ție în inocența somnului.

Only love can hurt like this….

Dar e o dulce durere ce te face să te simți VIU… o durere ce te face să îți dorești transformarea cu tot sufletul tău, pentru că această durere nu este altceva decât focul prin care poți renaște asemeni păsării Phoenix.

FHD0103

Seara… se lăsa peste Cascada Bigăr. Având acum adevărul atât de limpede în inimă…am început să nu mai cred că… Pentru că acum deja începusem SĂ ȘTIU….

Drumul nu avea să se sfârșească aici….

Am străbătut cheile Nerei, întrebându-mă de ce, realizând că nu sunt singurul care arde pentru asta. Altfel, melodii ca aceasta, cărți, poezii, mii de rânduri scrise nu ar fi existat. Sunt și alții care ard ca și mine și care caută desăvârșirea în iubire. Nu ard doar pentru mine… atunci când voi ajunge la destinație iubirea noastră îi va inspira și pe cei din jur. va fi aportul nostru adus lumii. Da, am călătorit mult până să ajung aici, cu fiecare kilometru am crescut și am învățat. Fiecare etapă, fiecare persoană care a trecut prin viața mea m-au crescut în cine sunt astăzi.

Da, vorbesc în general despre ce fel de iubire caută sufletul meu. Dar vorbesc și despre EA, Elisa, Lioness, cea care m-a făcut să trăiesc toate cele de mai sus. Cea care prin faptul că a răsărit pe cerul inimii mele, m-a făcut să trăiesc toate cele de mai sus să aflu ce înseamnă să iubești cu fiecare celulă a ta. Dacă vreodată cineva mă va întreba: Ce îți oferă în schimb?  Voi răspunde: Șansa să aflu ce înseamnă să iubești! Timp din viața ei! Și cu mult mai multă dragoste decât chiar și ea crede! 

Înconjurat nu de brațele Elisei, ci de toate aceste gânduri și trăiri… nici nu am realizat când am ajuns la ȘARPELE CEL MARE și albastru…la Dunăre.

Am înnoptat la Moldova Nouă, unde ne-am potolit foamea cu ce altceva dacă nu cu un borș de pește.

În șoaptele molcome ale Dunării, am plecat pe valurile somnului spre tărâmul regăsirii dorului. În vis poți ajunge oriunde și chiar dacă e doar pentru o noapte, de îți vei aminti visul, îți poate folosi drept stea polară în călătoria de peste zi.

Untitled

Ionuț MIHALACHE

 

 

 

4000 de km de bucurie interioară pe două roți ziua 6 – partea a 2 a

 

Odată ajuns la Sarmisegetusa, îți vine greu să pleci. Simți energia care îți inundă sufletul și corpul cu fiecare pas, cu fiecare respirație. Ai flash-uri și parcă vezi printre copaci imagini din trecut. Urme de energie ale evenimentelor trecute, umbre care asemeni stelei din poezia lui Eminescu, abia acum lucesc privirii noastre. Primești mesaje din trecut și parcă totul se trezește în tine. Simți bucuria apartenenței la această forță universală, legătura și continuitatea cu tot ceea ce ai făcut de când ai pornit pe acest drum al vieților tale spirituale pe pământ, legătura cu strămoșii tăi, dar în același timp și responsabilitatea ce o ai pentru misiunea ta. Misune care în nici un caz nu se limiteaza la a mânca pentru a avea energia necesară să mergi la un loc de muncă sau orice îți asigură o sursă de venit prin care să întreții o famile. Familie care, atunci când ne înțelegem cu adevărat misiunea, nu mai are cum să aibă ca principal scop doar asigurarea ”celulei de bază a societății”, ci ceva mult mai profund, ceva ce contribuie fundamental la cine suntem ca umanitate.  Pentru că eu cred, că iubirea adevărată transcede moartea. Atâta timp cât iubim doar după standarde pământene, vom continua să trecem prin ceea ce înseamnă ”moarte” pentru a transforma, pentru a avea o nouă oportunitate de a ajunge la destinație. E ca într-un joc PC, de fiecare dată când mori, în funcție de numărul de vieți, ai șansa de a relua misiunea. De fiecare data  de la o etapă apropiată de locul unde ai greșit. Ce bine ar fi dacă și în viața reală ne-am putea aminti unde am greșit în viața anterioară, astfel încât să nu  repetăm eroarea și să putem trece la nivelul superior. Se întâmplă uneori să ai acestă șansă, atunci când îți revin frânturi de imagini de peste timp și vremuri. Ele sunt greu de înțeles și de acceptat, pentru că par a fi din vis sau ireale. Dacă ai atunci deschiderea necesară să te duci mai adânc și să cauți metode de a le înțelege, ele îți vor da șansa să poți trece la nivelul următor. Dacă nu reușești să le folosești, care cred eu că este riscul? Nu știu dacă în următoarea viață voi mai avea șansa să îmi reamintesc.

Mi-am luat ceea ce sufletul meu avea nevoie să afle și să-și amintească din acest loc, mi-am luat la revedere știind că voi reveni aici cândva, am încălecat și am pornit la drum.. călătorului îi șade bine cu drumul.

Cuprins de trăiri, amintiri și întrebări, am parcurs kilometru după kilometru bucurându-ne și eu și motocicleta de aerul de munte, de fiecare viraj. Pentru că printre lucrurile care nu prea sunt pe placul motocicliștilor, se regăsește și șoseaua dreaptă. 😉

Am ajuns când soarele era deja de două sulițe pe cer, la Castelul Corvinilor.20180911_130209

http://www.castelulcorvinilor.ro/

Fiecare piatră, coridor, fiecare cameră și turn încearcă să îți spună povestea sa. Înceracă să îți releve ceea ce a înmagazinat. După cum spuneam în unul din episoadele trecute, orice acțiune lasă o urmă și cred că putem accesa aceste informații. Din ce am citit, s-a ajuns la a proiecta procesoare PC pe bază de apă, acestea fiind capabile de a înmagazina până la 1TB de informație într-o linguriță de lichid. Așa că zidurile, râul, copacii toate sunt martorii acțiunilor noastre. Poate ne putem minți că ne putem ascunde de oameni, dar niciodată nu ne vom putea ascunde de noi, de Dumnezeu de tot ce ne înconjoară. Mircea Eliade spunea, ”Nu îi poți salva pe oameni de lume. Nu ai unde să îi duci.”   De aceea gândurile, acțiunile noastre sunt mai importante decât ne-am putea imagina, pentru că nu vor avea efect doar pentru prezent. Emblema lor energetică va rămâne. Nimic nu se pierde, totul doar se transformă

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Am pășit, am atins, am ascultat, am simțit, este impresionant. Am avut parte și de cer senin, având astfel șansa de a mă bucura pe deplin de splendoarea castelului.

Chiar și aici, am descoperit urme ale Dacilor. Arheologii au descoperit în imediata vecinătate a Castelului Corvinilor, pe Dealul Sânpetru, urme ale unor aşezări de peste trei milenii, iar săpăturile efectuate  în grădina castelului, au dus la descoperirea unui cimitir dacic.

20180911_123435Cel mai importante personaje din istoria Castelului Corvinilor sunt voievodul Ioan de Hunedoara (n. 1407 – d. 1456) şi fiul său Matia Corvin (n. 1443 – d. 1490), rege al Ungariei. Atât Ioan de Hunedoara, cât şi Matia au copilărit în cetatea ce urma să fie transformată după 1440 în castelul impunător de astăzi.
Ioan de Hunedoara s-a născut probabil la curtea regală şi a copilărit la Hunedoara, în castelul pe care părintele său Voicu l-a primit ca danie după naşterea lui. Pe moşia Hunedoarei şi-a petrecut deci copilăria marele erou.

Legenda Blazonului

Pe blazonul familiei Corvinilor este inscrpționat un corb care ține în cioc un inel de aur.20180911_124908  Se spune că Ioan de Hunedoara era fiu nelegitim al lui Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei, cu o frumoasă femeie din țara Hațegului, pe nume Elisabeta.

Pentru a o feri de necinste, regele îi da de soț pe unul din vitejii sai, Voicu, dăruindu-i totodată și un inel ca și dar pentru copilul nenăscut, cu scopul de a fi recunoscut atunci când va crește și va merge la curtea regală. În timpul unei călătorii făcută de familia lui Voicu, poposind pentru a prânzi, au lăsat inelul pe o margine a ștergarului pe care erau puse merindele. Un corb, atras de strălucirea inelului îl fură încercând să plece cu el. Copilul Ioan de Hunedoara ia un arc și săgetează corbul, recuperând astfel inelul. Atunci când a crescut  și ajunge la curtea regală, povestește această pățanie, iar regele, impresionat de această istorie, decide ca simbolul familiei hunedorenilor să fie corbul cu inel de aur în cioc.

De altfel, și numele familiei provine din latinescul „Corvus”, care înseamna „Corb”, o pasăre care simboliza pe atunci înțelepciunea și longevitatea.

 

Legenda fântânii

Se povestește despre această fântână că a fost săpată de către trei prizonieri turci pe care Ioan de Hunedoara îi ținea în castel. Ioan le promite celor trei că îi va elibera daca vor săpa o fântână cu apă bună. Prizonierii, animați de speranța eliberării, sapă în stâncă timp de 15 ani și la 28 de metri adâncime reușesc să găsească  apă.
Numai că între timp Ioan murise iar soția sa, Elisabeta Szilagyi, a decis să nu respecte cuvântul dat de soțul său și nu îi eliberează pe cei trei turci, hotărând sa fie uciși. Prizonierii, ca ultimă dorință, cer permisiunea să scrie pe cheile fântânii o inscripție: „Apa ai, inimă nu”, ca un reproș pentru promisiunea făcută și nerespectată.
De fapt, inscripția glăsuiește astfel: „Cel ce-a scris-o este Hassan, prizonier la ghiauri în cetatea de lângă biserică”.

 

Am lăsat castelul să își spună povestea și altor călători, pornind mai departe în ”căutare”.

Am ajuns astfel, la Prislop, la mănăstirea ce adăpostește mormântul lui Arsenie Boca.

Am fost întâmpinați de ”paznicul” locului… Care, după cum se vede în fotografie ne învață că până și cel mai ”fioros” Leu, are în suflet blândețea și nevoia de mângăiere și tandrețe a unei pisici.

 

Parintele-Arsenie-Boca-01Viața Părintelui Arsenie Boca? O viață închinată schimbării vieții noastre. Nu voi folosi această ocazie pentru a face o descriere a cine a fost. Voi împărtăși dor o parte din gândurile sale care au rezonat cu inima mea.

Nu suntem născuţi de timp, ci de veşnicie. Aşa se face, că avem într-o fărâmă de ţărână şi celălalt tărâm. Deşi trăim o vreme îmbrăcaţi de lumea aceasta, totuşi ni se întâmplă clipe când fratele vis şi sora moarte ne dau târcoale şi ne despică făptura în două„.

Cea mai grea luptă în viaţa aceasta nu este alta decât biruirea de sine. Căci biruirea de sine duce la propăşirea binelui”

La convieţuirea căsătoriţilor, nu-i bun nici abuzul, nici refuzul. Abuzul îl atinge pe soţ, refuzul pe soţie, dar şi pe soţ„.

Dă-ţi osteneala să suferi cu răbdare lipsurile şi slăbiciunile altora, oricare ar fi ele, pentru că şi tu ai multe din acestea pe care trebuie să le sufere alţii”.

Pentru cei ce au făcut un cult din imaginea și viața lui și chiar tuturor vă recomand să citiți cartea Pescărușul Jonathan Liingston, scrisă de Richard Bach. Mai jos veți găsi un link către carte. Ca și temă pentru acasă :), există o parte a 4a a cărții. Vă recomand din tot sufletul să o căutați și să o citiți. Pe mine, m-a făcut să privesc cu alți ochii rolul religiei în căutarea evoluției spirituale.

https://psyexcelsior.files.wordpress.com/2016/02/richard-bach-pescarusul-jonathan-livingston.pdf

Locul este încărcat de spiritualitate și gândire pozitivă. I-am mulțumit cu inima părintelui pentru tot ce a făcut. Am încercat să mă încarc cu ”frumusețea” acelui loc și am împărtășit cu Dumnezeu toate bucuriile și provocările pe care le am în viața mea.

 

Acum eram pregătit, pentru ceea ce aveam să aflu… Aveam în ajutorul meu înțelepciunea și experiența strămoșilor, amintirea timpurilor și vremurilor prin care sufletul meu a trecut și încrederea că Dumnezeu nu îmi vrea altceva decât binele suprem. Aveam toate cele necesare pentru a afla… a afla calea spre ceea ce sufletul meu caută… Drumul avea să mă ducă spre un alt loc de unde aveam de învățat nu doar geografie.

Iubirea nu are marginile omului, nici spaţiului, nici timpului. Nu piere niciodată, e puternică, încât străbate dincolo de mormânt şi ajunge pe cel iubit. Străpunge iadul, care nu-i poate sta împreună şi străbate cerul”.

Ionuț MIHALACHE

4000 de km de bucurie interioară pe două roți! – Ziua 6 (partea 1)

Dimineața… Soarele a răsărit anunțând o nouă zi, o nouă viață, o nouă poveste. Aburii nopții se ridicau ușor de peste pădure parcă pregătind-o pentru a-și revela misterele. Asemeni aburilor care preced dansul mirilor, aburii pădurii, ascundeau dansul celor doi veșnic îndrăgostiți, Soarele și Luna… înainte ca unul să meargă la culcare și altul să răsară. Ce dovadă  de iubire poate fi mai mare, decât să își ofere unul altuia spațiul să strălucească, decât să se potențeze unul pe celălalt spre desăvârșire. Susurul râului și cântecul păsărilor, anunțau bucuria vieții, bucuria trezirii naturii. Duhurile nopții… mergeau la culcare!

FHD0098Astfel m-a trezit natura,  jumătate din mine dorind ca visul meu să nu se termine, dar în același timp avid de necunoscut, curios ce avea să îmi aducă această nouă zi. De ce oare diminețile la munte… pădurea, ne aduc acea stare de liniște și pace interioară?

Am parcurs câțiva kilometri în aerul tare al dimineților la munte și am ajuns la ceea ce avea să fie întâlnirea cu străbunii. Am ajuns la locul nostru sacru..la Sarmisegetusa, cea mai mare așezare dacică din perioada pre-romană.

De cum intri, nu ai cum să nu simți vibrația acestei zone. Nu ai cum să nu simți urmele pașilor ce au fost pășiți cu atâta timp înaintea ta.

Fiecare piatră e încărcată de energie. Fiecare piatră spune o poveste și este suficient să o atingi, să închizi ochii și…. și să simți.20180911_091735

Acum nu cred…, acum știu că nu întâmplător au ales Dacii acest loc.

Am să las fotografiile să vorbească despre peisaj, despre ceea ce poți simți cu ochii. Nu am să vă obosesc ochii punându-vă să lecturați istoricul cetății. Am să las asta pentru cărțile de istorie.

 

Această prezentare necesită JavaScript.

 

Am să împărtășesc cu voi, ceva mult mai intim… ceea ce inima mea a ”văzut” la Sarmisegetusa.

FHD0096Uneori, pentru a te regăsi pe tine, e necesar să îți găsești rădăcinile, să te întorci în locurile pe unde ai trecut cândva, dincolo de vreme și de timp. Căci ce este timpul pentru suflet? Întreabă un copac ”Cât este ceasul?”, se va uita cel puțin … ciudat la tine.

Aici, în călătoria mea spre a-mi descoperi propriul sine, am  constatat că nu sunt singur… Da, există doar un singur EU pe lumea asta, ”in the end there is only one YOU”. Dar, acest sine este parte din ceva cu mult mai mare. Suntem cu toții parte la ceva mult mai mare și suntem interconectați între noi. Și atunci, nu mai există EU, ci NOI. Există dor EU ca parte al acestui întreg. Acest întreg începe prin cuplu, și continuă prin umanitate.. până la tot ceea ce înseamnă viață. Purtăm cu noi toată experiența, trăirile și cunoașterea strămoșilor noștri.

Trecutul nu mai există acum, în prezent. Evenimentele au fost… dar ca orișice acțiune, ele lasă o urmă. Aceste urme contribuie la cine suntem azi.

În egală măsură, tot ceea ce alegem să trăim în această viață, toate alegerile noastre se vor transmite copiilor noștri ca și memorie subconștientă.

Sunt creștin ortodox, și asemeni strămoșilor mei, cred în nemurirea sufletului.  Frumusețea mitologiei legată de înaintașii noștri este că dacii credeau în nemurirea sufletului şi considerau moartea ca o simplă schimbare de ţară. De asemenea, cred că sufletul nostru călătorește prin mai multe vieți. Pe deoparte pentru a atinge desăvârșirea și pe de altă parte pentru că aceasta este modalitatea prin care divinul poate experimenta VIAȚA.

De aceea, pe lângă memoria și zestrea de informații pe care o purtăm de la strămoșii noștri, purtăm în noi, ”amintiri” ale experiențelor trecute. Suflete pereche, se caută prin vieți și vremuri în încercarea de a reface ceea ce au separat la ”începuturi” cu despărțirea lor.

În acest sens, frumos mesajul poeziei:

”Ne-ar trebui
O mie de ani sa reclădim 
Ce-am sfărâmat aseară 
Cu despărțirea noastră.

Doar că, uneori viața și alegerile pe care le facem la răscrucile drumului nostru, ne aduc iar față în față. Se poate să apară în acel moment, șansa ca unul sau amândoi să-și ”amintească”. Atunci, încep să apară acele FHD0093deja-vu, încep să apară sincronicități. Atunci, ai senzația că parcă ceva de dincolo de tine îți vorbește de omul din fața ta. O astfel de relație nu este ușoară! De ce? Pentru că ea scoate la lumină toate experiențele din viețile trecute. Frânturi de amintiri vor genera stări nu ușor de gestionat. Posibil să vii cu o ”vină” pentru o decizie luată în trecut… Dar ea nu este decât decizia pe care puteai tu sau ea să o luați la nivelul de conștiință pe care îl aveați la acel moment, în acea viață. Dar, cu fiecare viață, evoluezi până atunci când îți vei aminti. Atunci vei recunoaște sufletul din omul din fața ta. Vei recunoaște cine este dincolo de carne și de oase. Atunci, dacă ești pregătit, vei alege nu doar pentru acum… ci și pentru trecut și viitor. Vei alege pentru a face pasul spre desăvârșire, spre a reface cuplul primordial. Dar pentru asta, trebuie să fii pregătit să treci prin ”suferință”, să accepți să ”mori” și să renaști. Adică să îți accepți partea întunecată și nevoia de a o transforma. Să accepți că celălalt vede în tine ceea ce tu nu ai puterea să vezi și lumină dar și întuneric. Să fii pregătit să faci față faptului că tu ei și ea ție vă veți scoate la suprafață toate programele nocive pe care este necesar să le ardeți pentru a face marele salt. O relație karmică, spirituală, nu are ca scop doar actul căsătoriei. Ea are ca misiune creșterea spirituală a celor doi și renașterea. Și cum se poate face aceasta dacă nu doar văzând și învățând să iubești atât întunericul cât și lumina din celălalt. Doar astfel îi vei oferi spațiul pentru transformare.

Este necesar ca sinele să ”moară” și să renască în iubire, atunci vei avea oportunitatea de a încheia ciclul și să pășești către cuplul primordial. Până atunci…

”Singuri și fără remușcări, 
Ne vom ciocni în cosmos 
Doar uneori ca norii.”

Este ceea ce am descoperit într-un alt loc de legendă în care am poposit. Despre acesta,  într-o poveste ce va urma …

Ionuț MIHALACHE