Așadar iată-mă în Brașov, ajuns la Biki, cam amorțit ce-i drept și înghețat de frig. Bianca, nepoata mea se mutase de o zi în Brașov pentru că și-a ales să urmeze facultatea acolo și ardea de nerăbdare să îmi prezinte noul ei apartament. Am intrat abia după ce mi-am promis în gând să respect regulile casei, chiar și după ce voi fi plecat. Am mai stat la povești până târziu spre ora 02:00 noaptea pentru că urmau să ajungă și cumnatul meu și nepotul meu Tudor de la Iași cu restul de bagaje al Biancăi.
Bianca și Tudor, nepoții mei de care sunt foarte mândru și de la care am ce învăța în permanență. Îi admir foarte mult pe Criss și Seby, sora și cumnatul meu și sunt un exemplu de urmat pentru mine, pentru felul în care s-au poziționat față de copii lor. Le-au oferit încredere și spațiul să se dezvolte fără impuneri. Admir la Biki forța și curajul de care dă dovadă chiar dacă are doar 40 de Kg cu bătaie pe cântar, concomitent cu o sensibilitate și compasiune față de ceilalți ieșite din comun. Tudor, un exemplu de autenticitate pentru mine. Curajul de a fi fără mască indiferent de situație, de a spune sincer ceea ce gândește și de a-și susține ideile. Amândoi au o iubire mare pentru animale și oricând ar renunța la porția lor de mâncare pentru a hrăni un animal flămând. Poate că sunt subiectiv, fiind nepoții mei, dar cu adolescenți ca ei… am încredere în viitor.
Am mai stat la povești încă vreo oră, încercând să le ofer crâmpeie din ceea ce am trăit pe drumul până la Brașov.
A doua zi, ziua 8… ultima etapă spre Iași… Depănând deja lecții… amintiri… trăiri, gânduri, nici nu am băgat de seamă când am ajuns pe dealul Măgura din Bacău. De aici..încă doi pași și aveam să mă găsesc la Iași.
La ieșirea din Roman spre Iași, am avut parte de un eveniment mai puțin plăcut care m-a făcut să mulțumesc lui Dumnezeu pentru faptul că m-a păzit de accidente în drumul meu, că mi-a dat știința de a fi prudent. Pentru că uitându-mă în spate, în cei 4000 de kilometri chiar nu am avut nici un incident nici măcar un singur moment în care să mă fi simțit măcar pus în pericol de vreun alt participant la trafic. Mergeam cu circa 50-60 de kilometri la oră, fiind pe raza localității. Mașina din fața mea, față de care aveam cam două lungimi de mașină distanță, a schimbat banda și am observat că o mașină staționa lângă axul drumului pentru a vira la stânga. Mă uit în oglindă și văd un alt motociclist ce venea puțin cam tare din spate. Semnalizez dreapta, mă duc mult spre exterior, aproape de acostament, cu gândul să îi las loc să treacă pe lângă mine în caz că vine prea tare și nu va avea timp să reducă viteza. Mă uit iar în oglindă să văd dacă vine și exact în acel moment am auzit bufnitura și l-am văzut proiectat în aer și căzând pe cupola mașinii oprite. Desigur că am intrat pe pilot automat, am întors în primul loc ce mi-a permis și am oprit la accident. Experiența evenimentelor de acest gen la care am mai fost de față, mi-a dat calmul necesar să știu ce am de făcut și ce să nu las pe alții să facă până la sosirea echipajelor de salvare și poliție. Din fericire, motociclistul era conștient și acuza dureri doar în zona inghinală și umăr. Am oprit poporul binevoitor de a ajuta să nu îl miște de pe capotă pentru că nu se știe ce leziuni are și să nu scoată motorul înafara carosabilului deoarece este accident cu victimă. Am ridicat motocicleta de jos fără a-i schimba poziția, deoarece curgea benzină din rezervor pe carosabil, existând astfel pericol de incendiu. I-am deconectat bateria iar localnicii m-au ajutat cu un bidon și un furtun pentru a scoate benzina din rezervor. Fiind spart, benzina continua să curgă.. Ghinion, rezervorul plin ochii, săracul om, abia ieșise la plimbare… După sosirea salvării l-am lăsat în grija lor și abia atunci mi-a revenit pulsul, și parcă m-am trezit dintr-o bulă temporală. Abia atunci am avut timp și pentru emoții, mi-am dat seama că până în acel moment am funcționat oarecum pe pilot automat… un fel de instinct. Mi-am amintit ce mi-a spus în momentul în care l-am întrebat dacă vrea să sun pe cineva.. ”Nu, pentru că s-ar alarma și și-ar face griji și nu vreau să îi sperii.” Ce suflet… chiar și atunci când se afla el într-o situație dificilă, tot la cei dragi lui se gândea.
După încă 70 de kilometrii am intrat în orașul meu drag, orașul ce m-a crescut și care m-a învățat atât de multe.
M-am dus direct la tatăl meu, se bucură de fiecare dată când mă vede și mereu îmi spune: ”Vino când poți, nu forța nota la serviciu!”
Când eram mic, voiam să fiu ca tata. El era modelul meu. Erau și sunt unele lucruri pe care nu puteam și încă nu pot să le fac la fel de bine ca el. Am crescut și am observat că sunt unele lucruri pe care nu vreau sa le fac ca el. Acum, sunt fericit că nu sunt ca tata! Pentru că sunt CA MINE! Și sunt fericit că sunt ca mine.
Aici îl mai am doar pe Tata. Mama a plecat demult pe un alt cer. Indiferent de ce va fi, mereu le voi fi recunoscător pentru darul ce l-au făcut ei aducându-mă pe lume pe mine. Pentru curajul și decizia lor de a da naștere unui copil. Pentru felul în care m-au crescut și mi-au făcut cunoscut ce înseamnă să lași loc de bună ziua. Pentru sacrificiile pe care le-au făcut pentru ca eu să am tot ce îmi era necesar. Pentru nopțile lor nedormite, pentru lacrimile lor, pentru bucuria lor, pentru toate câte au făcut pentru ca eu să pot să mă dezvolt, să cresc în cine sunt astăzi. Poate nu a fost totul optim mereu, dar a fost așa cum a trebuit să fie. Sunt doar doi oameni, care s-au străduit din toate puterile lor. Sunt părinții mei și îi voi iubi mereu.
În loc de ș-am încălecat pe-o șea și v-am spus povestea așa…
Cu ce am rămas după acest drum?
Pot spune cu mâna pe inimă că: ”my travels have changed me” – Franz KAFKA. Pentru că de când am pornit pe acest drum, cu fiecare zi, cu fiecare loc în care m-am oprit, m-am simțit oarecum ca în mitul peșterii lui Platon. Asemeni omului din peșteră, dar poate puțin altfel, limita adevărului meu s-a mutat în fiecare zi, am aflat ceva nou cu fiecare kilometru.
De la prietenul meu Robbie, am învățat că cel mai de preț dar pe care îl poți oferi iubitului/iubitei tale, este spațiul necesar de a fi autentic, de a fi el însuși. Asta nu înseamnă să fii de acord cu anumite comportamente sau atitudini nocive, ci abia atunci oferi spațiul pentru schimbare. Abia atunci măștile cad și nu își mai au locul. Ne trebuie mult curaj, dar avem nevoie doar de o secundă, pentru a redeveni NOI. Vă dau cuvântul meu de onoare, MERITĂ!
De la Sarmisegetusa am aflat că sunt suma înaintașilor mei, că sinele pe care îl caut este defapt parte din ceva mult mai măreț. Am aflat, mi s-a confirmat că sufletul călătorește spre desăvârșire prin timp și prin vremuri.
De la Mănăstirea Prislop am învățat că, „Iubirea nu are marginile omului, nici spațiului, nici timpului. Nu piere niciodată, e puternică, încât străbate dincolo de mormânt şi ajunge pe cel iubit. Străpunge iadul, care nu-i poate sta împreună şi străbate cerul”. – Arsenie BOCA
De la Cascada Bigăr, am învățat că doar atunci când este dragoste adevărată, doare atât
de tare. ”Moartea” și jertfirea sinelui pentru a te transforma și a renaște în iubire, pentru ca 1+1 să fie egal cu 1, asta îmi spune mie legenda cascadei Bigăr.
”Ceea ce contează este faptul iubirii, nu persoana pe care o iubești.” – Mircea Eliade
Iubește pentru că iubești! Nu contează ce și cine este persoana pe care o iubești pentru cei din jur. Contează cine este pentru tine. Iubirea pe care o manifestăm față de o persoană, o poate ridica dincolo de condiția ei. Atunci când iubești din toată ființa ta, de unde vine iubirea? De la persoana pe care o iubești? NU! Izvorul ei, se află în inima ta. Dar… Am simțit vreodată că iubim fără să fie nevoie ca persoana iubită să muncească pentru asta? Să fie nevoită să dovedească că merită iubirea? ”Să o/îl iubim doar pentru simplul fapt că există?” – Anita Moorjani.
De la Dunăre, am învățat că, ”fără iubire, munții devin de neescaladat, mările și deșerturile de netrecut” – Gary Chapman. Dar că iubirea învinge mereu și găsește mereu o cale chiar de e nevoie să traverseze un continent și să sape prin munte.
De la Transalpina, am învățat să privesc cerul inimii mele și înainte de a acționa să îmi răspund la întrebarea din toate întrebările, cea mai grea. Să îmi răspund mie întâi DE CE.
Am încercat să împărtășesc cu voi atât cât îmi permite capacitatea mea de a scrie, nu neapărat ce am văzut pe unde am trecut, ci ceea ce am trăit pe unde am trecut.
Când mă uit în spate la timpul care a trecut în cei 4000 de kilometrii, îmi dau seama că dacă e să reflecte realitatea, îl voi măsura nu după numărul de respirații, ci după numărul de momente ce mi-au tăiat respirația.
Acesta sunt EU cel de după 4000 de kilometrii și acestea sunt parte din toate câte le-am învățat despre mine. Ele toate vor rămâne ale mele. Sunt acum convins că, pot percepe doar realitatea care este de aceeași frecvență cu starea mea de conștiință. ”Tuturor ni se arată adevărul pe care suntem pregătiți să îl înțelegem” – Eckhart TOLLE
Sunt doar un om călătorind prin experiența ce se numește VIAȚĂ, cu fiecare zi scriind povestea vieții mele. Sunt ”erou de poveste”, eroul poveștii mele. Asemeni lui Harap-Alb, voi toți cei ce mi-ați ieșit în cale mi-ați fost și Omul Spân și Sfarmă Piatră și Zâna cea Bună și Omul Roșu… Vă mulțumesc pentru tot ce mi-ați oferit. Am fost și Bigăr am fost și Soarele, sunt Ionuț. Am fost Lion prin tine și îți mulțumesc Lioness! Pentru ce? Pentru că exiști și … și atât!
4000 de kilometrii s-au sfârșit, dar nu și călătoria nu și povestea… sunt abia la început!
Să ne vedem cu bine
În ziua ce abia vine!
Ionuț MIHALACHE
Șoseaua începea să șerpuiască din ce în ce mai des, iar aerul începea să aibă miros de pin, miros de munte. Doar un motociclist poate înțelege bucuria interioară pe care o simți atunci când te avânți pe două roți pe Transalpina. Dacă mai ai parte și de vreme bună, atunci poți spune că: ”Heaven is a place on earth!”
Transalpina este cel mai înalt drum din România care poate fi traversat cu motocicleta sau mașina, având punctul cel mai înalt în Pasul Urdele (la 2.145 m).
Și atunci, poți trăi senzația de unitate cu natura, cu cerul cu tot ce te înconjoară. Realizezi că poate că nici nu știi unde te afli. Că te afli în mijlocul necunoscutului… dar uneori se întâmplă ca în mijlocul necunoscutului să te găsești pe tine.
pe care îl faci față de tine, față de inima ta… este cel care nu te va lăsa să dormi nopțile. Mi-am ascultat inima și am întrebat-o: câte compromisuri am făcut față de tine? Inima nu o poți minți, pe tine nu te poți minți. Tot ce facem e doar un compromis atunci când alegem în detrimentul a ce ne spune inima. Mintea? Mintea nu te apără… mintea dacă o lași să decidă singură și nu în comuniune cu inima, va decide în funcție de tot ce am moștenit din copilărie și de la cei care ne-au crescut, mintea este supusă instinctului de conservare. Este bun, dar cu moderație, pentru ca ne poate împiedica să vedem scânteia dintr-un om sau dintr-o oportunitate pe care viața i-a scos în calea noastră. Și atunci, ratăm lecția pe care o avem de învățat lângă acel om, sau din acea oportunitate.
M-am uitat în urmă, și am constatat că față de inima mea, cu adevărat față de inima mea, am făcut doar două compromisuri…. în două situații diferite. Unul a fost într-o situație în legătură cu mama mea. Atunci am ales să fac ce mi-a spus mintea și nu ce îmi dicta inima. Și așa e… nopți la rând acel compromis nu m-a lăsat să dorm. Încă mai mă bântuie uneori, dacă e să fiu sincer până la capăt. Dar umbra ce mă urmărește acum este umbra celui de acum și în ea văd aceeași bucurie interioară ce o văd și în mine și care își dorește să se desăvârșească prin împărtășire.
M-a prins noaptea pe coborâre ceea ce nu e foarte plăcut datorită asfaltului de la noi dotat cu mijloace anti – adormire la volan. (a se înțelege gropi). A te prinde noaptea în pădure cu trafic zero pe motocicletă…. e destul de palpitant. Un lup nu poate intra în mașină dacă e încuiată, dar motocicleta chiar dacă o încui… tot se urcă lupul după tine pe ea. Și în momentul acela, mi-am amintit că ne petrecem atât de mult timp din viață gândindu-ne la ce am vrea să nu ni se întâmple în loc să ne gândim la ce am vrea să ni se întâmple. Așa că m-am hotărât să mă gândesc la cum aș vrea să mă aștepte la Brașov, Biki, nepoata mea, cu o pizza caldă, în loc să mă gândesc la cum mă așteaptă pe mine lupul ca pe o cină caldă.
„Eu vreau să sculptez forme care pot da bucurie oamenilor”, spunea Brâncuși. Una dintre semnificațiile date sculpturii, este aceea că Masa Tăcerii ilustrează Cina cea de Taină, în care cei 12 Apostoli se află în jurul lui Iisus. Cele 12 scaune din jurul mesei sunt Apostolii, iar Masa îl reprezintă însuși pe Iisus.
purtat gândul spre chipul unei porţi prin care să se poată trece dincolo.”
Coloana fără sfârșit, reprezintă un adevărat „testament spiritual” al lui Brâncuși, un adevărat axis mundi, menit parcă să sprijine în veșnicie bolta cerului. Înaltă de 29,33 metri, este constituită din 16 module din fontă.
lume. N-am pierdut legătura şi nu mi-am scos rădăcinile pentru a umbla năuc pe Glob. A profitat şi arta mea. M-am salvat ca om. Anticii spuneau să-ţi iubeşti destinul? Eu mi-am iubit şi nu mi-am părăsit nici o clipă strămoşii şi filosofia lor, a naturalităţii. Împăcarea de sine se instaurează în sufletul tău când te priveşti ca un inel dintr-un lanţ nesfârşit al înaintaşilor şi când nu calci cu o iotă prescripţiile naturalităţii eterne. Ţăranii ştiu, de la mic la mare, ceea ce este bine şi rău. Tablele de valori sunt cuprinse în proverbe, în datini, în doctrina străbunilor şi în filosofia naturalităţii”
Am avut norocul să am parte de un cer senin și astfel să vad cum coloana atinge cerul, să văd cum ea este cu adevărat infinită așa cum și izvorul de unde izvorăște dragostea, este infinit. Unii poate mi-ar replica, da, dar doar atunci când este ”dragoste adevărată” Răspunsul meu? Există și altfel? Dacă nu e așa, nu e dragoste!
Priveam Dunărea și mă gândeam câți alții au privit-o înaintea mea, văzând în malul celălalt poarta către libertate… Câți au fost dispuși înaintea mea să sacrifice totul pentru un vis… Câți au sacrificat TOTUL, până la urmă… Câți au văzut în Dunăre o cale spre și câți o piedică spre…. Și atunci am înțeles că tot ceea ce ne înconjoară este oglinda interiorului nostru, că așa cum frumusețea este defapt în ochii privitorului, tot așa suntem creatorii propriei realități.
Acest arhetip al transformării, al transcenderii necesare pentru a împlini iubirea destin, destiny love, m-a urmărit în toată călătoria mea prin poveștile, legendele spuse de locurile în care am ajuns. Am descoperit astfel că această învățătura ne-a urmărit ca popor prin timp și vremuri… Ea apare în basme, legende și chiar în poezii. Eminescu cred că este un exemplu suficient. Tot ce pot să vă spun este că a devenit un lait-motiv al călătoriei mele fără să îmi fi propus asta. Poate că starea mea interioară a atras asta. Dar, mai știu și că fiecare din noi va auzi doar ”adevărul” pe care este pregătit să îl audă și doar la momentul potrivit.
Soare. În fiecare sfârșit de zi îi ieșea înainte, îmbrăcată într-o rochie argintie, din raze de lumină. Era atât de frumoasă și de luminoasă, încât cerul rămânea înmărmurit la vederea ei și niciun nor nu îndrăznea să o umbrească. Dar Soarele nu avea ochii pentru ea: el era îndrăgostit de o stea mică și îndepărtată, aflată undeva la marginea galaxiei, pe nume Dunărea. Steluța, îi împărtășea iubirea, așa că Soarele a cerut-o de soție.
Chipul lui Decebal a fost construit în zona Cazanelor Mici, pe malul stâng al Dunării, în golful Mraconia. Locația este una deosebit de frumoasă, pentru că poate fi admirat fluviul șerpuind printre stâncile împădurite, printre care răsare și cea cu imensa sculptură. Mai mult decât atât, punctul unde a fost sculptată stânca este și locul cu cea mai mare adâncime a apei și anume 120m.
M-am îmbarcat la bordul unui mic vaporaș pentru că inima nu mă lăsa să plec fără a face o plimbare pe drumul de ape. În timp ce vaporașul înainta ușor în susul Dunării, legănat de valuri… în minte și-au făcut loc două versuri. Câtă putere pot avea cuvintele când ai ceva a spune și nu sunt înșirate doar din coadă ca să sune. Câtă inspirație divină a avut Mihaela Mihai atunci când a reușit să exprime în 12 cuvinte, 2 versuri o trăire atât de profundă: ”De-ai fi tu salcie la mal / M-aș face râu la umbra ta.” Iar, această idee de a fi gata pentru a accepta transformarea, transcenderea pentru împlinirea dragostei.
iar legendele locului spun că, în peșteră, dacii au avut mult timp un altar unde se închinau lui Zamolxis și în cinstea căruia făceau sacrificii.
Am vizitat muzeul, în care am găsit povești despre Ada-Kaleh, despre o veche civilizație ce a trăit pe malurile Dunării , una din cele mai vechi așezări stabile din Europa. Ideea amenajării unei hidrocentrale pe Dunăre, vine încă din anul 1922 și aparține lui Dorin Pavel, născut în zona Sebeșului. După ce a studiat la Zurich, s-a întors în țară, a petrecut multe veri pe malurile Dunării și a propus trei variante de proiect. Una din ele a stat la baza propunerii făcută în 1955 de Gheorghe Dej lui Tito. Construcția a început în 1964 cu 20 de muncitori, pentru ca mai apoi 15.000 de oameni să muncească timp de 8 ani, până în 1972 când a fost inaugurată.
11 localități pe malul românesc printre care, Orșova, Ada-Kaleh, Ogradena, Vârciorova, Tisoviţa, Plavişeviţa. Cei mai afectați au fost localnicii din vechea Orşovă, acum aflată sub ape. La fel de traumatizați de strămutări au fost şi locuitorii de pe insula Ada-Kaleh, unde se aflau aproximativ 550 de oameni, majoritatea turci. După strămutare, o parte din locuitorii de pe insulă au plecat în Turcia, dar nu s-au putut adapta şi s-au întors în România.
Femeia merse la izvorul de sub stâncă, bău apă și nu după multă vreme, născu o fetiță. Copila fermeca cu privirile orice ființă omenească care stătea în preajma-i, iar mai târziu deveni o fecioară râvnită de toți flăcăii ținutului, însă inima ei tânjea după un singur flăcău, după Bigăr. Simțind primejdia morții, tatăl său o închise în grota de deasupra izvorului dintre lumi. Strigătele disperate ale fecioarei, fură auzite de către vrăjitoare, care îi șopti: Singurul lucru pe care pot să îl fac pentru tine, este să îți transform părul într-o cascadă pe care vor aluneca lacrimile tale. Vuietul cascadei îl vor aduce aproape de tine pe cel pe care îl iubești, dar nu veți putea niciodată trăi în această lume. El va trebui să moară înecat în lacrimile tale și tu vei muri odată cu el pentru a renaște apoi, în cealaltă lume, în ”tărâmul regăsirii dorului”. Toate se petrecură cum sortise vrăjitoarea iar cascada a rămas mărturie a iubirii care a învins limitele ființei umane.
”iubire pasională, dragostea care consumă ființa cuiva, iubire transformatoare, experiență erotică transformatoare, a iubi cu toată ființa și cu tot sufletul, a fi copleșit de intensitatea elementară, pasiune pentru frumos, experiențe profunde de percepere a frumosului, intensitate estetică, experiențe artistice extrem de reale transformatoare; impuls intens de a crea frumusețe și de a se înconjura de aceasta, impuls puternic de a se angaja în relații sociale și romantice, a fi dispus să riști totul pentru dragoste”
Cel mai importante personaje din istoria Castelului Corvinilor sunt voievodul Ioan de Hunedoara (n. 1407 – d. 1456) şi fiul său Matia Corvin (n. 1443 – d. 1490), rege al Ungariei. Atât Ioan de Hunedoara, cât şi Matia au copilărit în cetatea ce urma să fie transformată după 1440 în castelul impunător de astăzi.
Se spune că Ioan de Hunedoara era fiu nelegitim al lui Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei, cu o frumoasă femeie din țara Hațegului, pe nume Elisabeta.
Viața Părintelui Arsenie Boca? O viață închinată schimbării vieții noastre. Nu voi folosi această ocazie pentru a face o descriere a cine a fost. Voi împărtăși dor o parte din gândurile sale care au rezonat cu inima mea.
Astfel m-a trezit natura, jumătate din mine dorind ca visul meu să nu se termine, dar în același timp avid de necunoscut, curios ce avea să îmi aducă această nouă zi. De ce oare diminețile la munte… pădurea, ne aduc acea stare de liniște și pace interioară?
Uneori, pentru a te regăsi pe tine, e necesar să îți găsești rădăcinile, să te întorci în locurile pe unde ai trecut cândva, dincolo de vreme și de timp. Căci ce este timpul pentru suflet? Întreabă un copac ”Cât este ceasul?”, se va uita cel puțin … ciudat la tine.
deja-vu, încep să apară sincronicități. Atunci, ai senzația că parcă ceva de dincolo de tine îți vorbește de omul din fața ta. O astfel de relație nu este ușoară! De ce? Pentru că ea scoate la lumină toate experiențele din viețile trecute. Frânturi de amintiri vor genera stări nu ușor de gestionat. Posibil să vii cu o ”vină” pentru o decizie luată în trecut… Dar ea nu este decât decizia pe care puteai tu sau ea să o luați la nivelul de conștiință pe care îl aveați la acel moment, în acea viață. Dar, cu fiecare viață, evoluezi până atunci când îți vei aminti. Atunci vei recunoaște sufletul din omul din fața ta. Vei recunoaște cine este dincolo de carne și de oase. Atunci, dacă ești pregătit, vei alege nu doar pentru acum… ci și pentru trecut și viitor. Vei alege pentru a face pasul spre desăvârșire, spre a reface cuplul primordial. Dar pentru asta, trebuie să fii pregătit să treci prin ”suferință”, să accepți să ”mori” și să renaști. Adică să îți accepți partea întunecată și nevoia de a o transforma. Să accepți că celălalt vede în tine ceea ce tu nu ai puterea să vezi și lumină dar și întuneric. Să fii pregătit să faci față faptului că tu ei și ea ție vă veți scoate la suprafață toate programele nocive pe care este necesar să le ardeți pentru a face marele salt. O relație karmică, spirituală, nu are ca scop doar actul căsătoriei. Ea are ca misiune creșterea spirituală a celor doi și renașterea. Și cum se poate face aceasta dacă nu doar văzând și învățând să iubești atât întunericul cât și lumina din celălalt. Doar astfel îi vei oferi spațiul pentru transformare.